Voi examina în acest episod perioada rectoratului din perspectiva Carnetelor pentru a determina în ce măsură a existat o delimitare ideologică a lui Heidegger de nazism. Până la accederea în această poziție, el nu a îndeplinit nici o funcție de conducere, cu atât mai puțin o funcție cu semnificație politică. Nu a avut calități oratorice și s-a ținut departe de „mașinațiile” curente în lumea politică și chiar și în cea academică. De aceea, nu trebuie să ne mire faptul că Heidegger nu are o reprezentare foarte clară a ceea ce urmează să realizeze, dar trebuie spus că acest lucru nu-l neliniștește. Dimpotrivă, consideră că gândirea și acțiunea lui ca rector este prinsă și pusă în mișcare de un proces mai larg, cel al revoluției conservatoare, adică din perspectiva istoriei Ființei, al Dasein-ului poporului german în acest moment „astral” al existenței sale. Acest eveniment, însă, nu este decât punctul de plecare al unei mișcări istorice lente, milenare. Heidegger repetă în numeroase note necesitatea unei mișcări continue, dar coerent orientată către realizarea acestei evoluții și este dezamăgit de agitația haotică ce, consideră el, acoperă recăderea în banalitatea burgheză. Altfel spus, deși consideră că avem de-a face cu un proces istoric de durată, Heidegger este nemulțumit de agitația haotică ce ascunde, de fapt, recăderea în banalitatea burgheză: el consideră că, din momentul în care partidul nazist a ajuns la putere, în loc să continue revoluția conservatoare în același ritm, o blochează prin lipsa unei coordonări într-o agitație haotică și neproductivă. Heidegger pare, deci, dezamăgit de faptul că partidul nazist întârzie să ia acele măsuri pe care el le aștepta pentru ca revoluția (Istoria Ființei) să-și urmeze cursul. Se pune, acum întrebarea: Este Heidegger mai radical decât liderii partidului nazist sau așteptările sale sunt radical diferite de proiectul urmărit de aceștia? S-a discutat mult, mai ales de către heideggerieni, faptul că el nu ar fi citit Mein Kampf și că această lacună ar fi justificată de inapetența sa față de ideile și limbajul lui Hitler, deși chiar dacă ar fi așa, necitindu-l pe Hitler, Heidegger nu avea cum să fie în dezacord cu ideile acestuia. În plus, din discursurile analizate anterior, vedem că Heidegger își însușise și folosea în mod adecvat ideile și limbajul nazist împreună cu propriul limbaj și propriile idei. Atunci, cum se explică frustrarea pe care o mărturisesc notele sale din 1934 și gestul demisiei din funcția de rector?
Aici este cazul să facem o scurtă contextualizare istorică: dacă 1933 a fost anul ”revoluției naziste”, anul următor este marcat de eforturile lui Hitler de a-și stabiliza puterea, adică de a ”tempera[1]” accesele iacobine din interiorul partidului[2], accese care speriau cercurile marii burghezii germane, de al căror sprijin Hitler avea nevoie. Odată cucerită puterea în stat, conflictul se mută în interiorul partidului nazist, între diferitele facțiuni ale acestuia. Această schimbare de strategie este marcată în discursurile lui Hitler de înlocuirea apelurilor la ”revoluția conservatoare” cu cele la ”ordine și stabilitate”.
Heidegger pare nemulțumit de această schimbare și o denunță în nota consacrată „materialismului etic[3]” sau „național-socialismului vulgar”. Nota care precede această critică vorbește, la rândul ei, de o intrare în ”perioada de adaptare rapidă a <ideologiei> naţional-socialismului” care este pândit de pericolul de a „deveni, în timp, o negare a spiritualului[4]”. În Nota 79, Heidegger consideră că accentul este pus pe lupta anterioară și pe încheierea acesteia și se întreabă retoric: ”Unde este inamicul și cum este creat? Unde atacul? Cu ce arme? Se blochează totul în starea de a afirma ceea ce s-a realizat, de a se extinde prematur?” Cu alte cuvinte, consideră că discursul lui Hitler de a liniști marea burghezie germană, promisiunile de a introduce ordinea și stabilitatea înseamnă că ”Totul se mișcă în forme ale imaginației burghezo-liberale”, adică o renunțare la revoluția conservatoare.
În Nota 81, Heidegger nu-l atacă direct pe Hitler, preferă să polemizeze cu filosofii naziști[5], dar atacă biologismul[6] „plictisitor[7] (care) este acum combinat cu acest tam-tam cu caracter mai degrabă burghez, care într-o zi s-ar putea prăbuși din cauza propriei incompetențe, dar care, totuși, oferă materialismului etic <ideologia> corectă”[8]. Pasajul următor: ”Se răspândește părerea nebunească că lumea intelectual-istorică (<cultura>) crește din <oameni> ca plantele, presupunând că se îndepărtează doar obstacolele” care o împiedică să se dezvolte. Cu alte cuvinte, Heidegger respinge biologismul pentru materialismul acestuia, adică în măsura în care nu este spiritual. Pasajul este important, însă, și pentru că el face aluzie la un argument antisemit care echivala prezența evreilor în lumea germană cu cea a buruienilor care împiedică dezvoltarea plantelor. Heidegger respinge acest argument nu pentru că este antisemit, ci pentru că este biologist.
Există, însă și o altă rațiune posibilă pentru respingerea biologismului: Hitler a promovat constant o viziune darwinistă asupra raporturilor din interiorul partidului și, odată ajuns la putere, din interiorul administrației, încurajând competiția dintre ceilalți lideri/instanțe de decizie[9] și constituirea unor structuri cu competențe identice. Ca rector, Heidegger se confruntă cu această competiție și cu blocajele decizionale pe care aceasta le producea și el face un rezumat al numeroaselor instanțe care contestau/limitau puterea de decizie a rectorului, respectiv capacitatea acestuia de a-și realiza programul. Nefiind un spirit „combativ”, evită să intre în conflict direct cu aceste instanțe[10], conștientizând că, de aceea, nu-și poate realiza programul, care presupunea o putere de decizie nelimitată și un acord total al celorlalte instanțe. Astfel, în Nota 58, el enumeră nu mai puțin de 10 condiții de posibilitate ale conducerii unei universități:
1) că voința de a conduce prezentul este împinsă cu mult înainte pe plan spiritual și național și mișcarea voinței de cunoaștere este excitată și intensificată de forțele existente ale existenței;
2) că acest eveniment, care poartă, surprinde și determină liderul, provine inițial dintr-o transformare a ființei ca atare;
3) că poate fi dorită și voința conducătorului; că forțele de bază urgente și simplitatea sarcinii cresc;
4) că o educație filozofică adecvată este disponibilă peste tot, a devenit proprietate comună, unde o plecare în esențial nu poate decât să înceapă;
5) că voința liderului poate construi punți împotriva voinței unui adept și nu rămâne complet fără sprijin;
6) că se dorește un mod de gândire original, înalt, eficient;
7) că posibilitatea unei conduceri în mod spiritual și istoric este acceptată în interior;
8) că această conducere se desfășoară prin propria lege și nu este o simplă copie a altor relații de conducere;
9) că conducerea nu începe cu funcția și abia apoi trebuie să se afirme – pentru că în acest fel devine efectivă de la început neîncrederea în „superiorul” oficial și presupusul conducător.
10) că o transmitere a forțelor nu este o simplă continuare a transferului de cunoștințe și reguli.[11]
Este suficient să citim aceste „condiții” pentru a înțelege că Heidegger, ca rector, își dorea o putere totală, atât formal cât și informal, de decizie și o obediență totală din partea tuturor celor implicați în procesul de reformă. Desigur, nu în „nume propriu”, ci, condiția 2, în numele „ființei ca atare”.
În fine, în preajma demisiei, el enumeră toate aceste instanțe care-i blochează acțiunea reformatoare în nota 68[12]:
Care instituții și eforturi acum (decembrie 1933) constrâng universitatea:
- corpul studențesc german;
- lectorii germani (în curs de formare);
- Biroul Universitar S.A.
- Asociația Medicilor Național-Socialiști;
- Asociația Avocaților Național Socialiști;
- Asociația Profesorilor National Socialiști.
- Ministerele preiau administrarea universităților.[13]
Concluzia lui Heidegger este clar enunțată în termenii discursului său rectoral: ”Universitatea în sine nu mai face nicio <afirmare de sine> efectivă”[14]. Punctul 9 dă un verdict categoric: „Nici una dintre instituțiile și organismele menționate mai sus (1-7) nu știe nimic despre toate acestea; motiv pentru care se împacă cu așezământul științific dominant, dacă doar asigură o anumită educație politică ca aport necesar”. Punctul 10 încearcă să anticipeze două situații posibile: „Această situație de ansamblu poate fi o stare de tranziție care va dispărea în curând, văzută din îngustimea destinului unei universități în scurtul interval de un an. Dar poate fi interpretată și ca începutul rapid și neobservat al unui eșec major în abordarea celei mai urgente sarcini educaționale din Germania”[15]. Deja, se pare, Heidegger își dă un termen pentru realizarea „revoluției” sale academice, un an. Demisia din aprilie 1934 capătă, deci, sensul acestui eșec, personal și colectiv. Este vorba, deci, mai puțin de o delimitare ideologică/filosofică de nazism, cât de un dezacord asupra modului de funcționare/acțiune a instituțiilor statului nazist. Heidegger consideră că limitarea puterii sale de decizie și acțiune sunt responsabile de eșecul tentativei sale de „autoafirmare a Universității”. El pare deja convins de eșecul proiectului său: punctul 11 sugerează aceasta. Astfel, prima soluție ar fi de a nu „te lăsa prins in formele așa-ziselor poziții de conducere”. A doua ar fi de a accesa „câteva instituții simple care pot fi ținute în mișcare (…) care mai presus de toate oferă garanția că noi începuturi se vor dezvolta în ordinea lor, forțele reale se vor uni și încet, și în mod constant se vor stabili cele mai înalte standarde spirituale, familiarizate în atitudini, scoase la lumină în cuvânt și fapte.” Ultimele considerații revin la ideea inițială a revoluției ca un proces lent, întins pe mai multe generații[16] și formularea unui imperativ cu vizare personală: „Recunoașteți diversele sarcini și înțelegeți necesitatea și rangul lor și, totuși, păstrați-vă una dintre cele mai personale chemări ale dvs. Fără neloialitate față de securitatea neobișnuită și originală a creației. Nu confundați asta cu mașinațiile.” Ultimul rând al notei are, cred, sensul unei mențineri a adeziunii la ideologia nazistă: „Fără <clase>, ci ranguri. Fără <schimbări>, ci superioritate”.
Concluzionând, putem spune că Heidegger a acceptat funcția de rector, deși proiectul lui „revoluționar” era destul de vag conturat, în speranța că va beneficia de o putere de decizie/acțiune nelimitată, în ideea că este parte într-un proces istoric mai larg și mai profund, un capitol al „Istoriei Ființei”, fapt ce va asigura succesul demersului său. Speriat de haosul inerent spiritului de competiție, de „război intern” cultivat de Hitler, considerându-se prea slab pentru a-și contracara adversarii, își fixează un termen în susținerea demersului de rector, propunându-și să „continue lupta” în moduri care să-l „expună” mai puțin adversităților. Renunțarea la rectorat nu înseamnă, deci, delimitarea de „revoluția nazistă”, ci „continuarea luptei cu alte mijloace”[17].
[1] Termenul este eufemistic în măsura în care este vorba de așa-numita ”Noapte a cuțitelor lungi”, adică de asasinarea a peste 1000 de membrii ai trupelor SA, organizația paramilitară condusă de Ernst Rohm, formată în principal din muncitori șomeri, mulți dintre ei adepți ai curentului național-bolșevic.
[2] Lupta pentru putere dintre Hitler și Ernst Rohm ia forma unei dispute ”ideologice” între nevoia de ordine și stabilitate a regimului și nevoia de ”revoluție permanentă”. În jurnalul lui Heidegger, ultima idee pare mai importantă, acesta asociind cealaltă poziție cu ”îmburghezirea”, cu recăderea în mediocritatea burgheză.
[3] Op. Cit., p.142, Nota 81: Se poate vorbi deja astăzi de un „național-socialism vulgar”; prin aceasta mă refer la lume și la standardele și cerințele și atitudinile scriitorilor de ziare și creatorilor de cultură numiți și apreciați în prezent. De aici, cu un apel fără creier la Mein Kampf al lui Hitler, s-a răspândit în popor o învățătură foarte specifică despre istorie și umanitate; această învățătură poate fi cel mai bine numită materialism etic.
[4] Idem, Nota 80.
[5] Heidegger trimite la un anume ”B.”(probabil Alfred Baeumler, filosof și ideolog nazist) care ”denigrează constant intelighenția burgheză și ceartă incompetența științei”. Traducătorul american a interpretat diferit acest pasaj din carnet: ”astfel, de exemplu, burghezii din intelighenția calomniază constant și mormăie despre incapacitatea științei.” Vedem că ”B”-ul a dispărut, traducătorul considerând că este o prescurtare pentru ”burghezii”. De unde și adevărul expresiei ”traduttore, traditore”. Cred, totuși, că eu sunt mai aproape de sensul polemic al notei și pentru că în alte note din aceiași perioadă Heidegger se referă, de astă-dată explicit, la un alt reprezentant al filosofiei naziste oficiale, Ernst Krieck.
[6] „Biologismul” ideologiei naziste nu viza/justifica numai rasismul, ci și darwinismul social, concepția luptei pentru existență și a selecției elitei printr-o competiție internă între membrii acesteia. Heidegger respinge nu rasismul, ci această concepție care îl justifica din punct de vedere biologic. Rațiunea principală a acestei respingeri era caracterul „materialist” al biologismului, căruia el îi opunea ideea unei competiții și a unei selecții „spirituale”.
[7] Este interesantă folosirea acestui termen, „plictisitor”, destul de eufemistic, pentru a cataloga o atitudine opusă celei „spirituale”, promovată de Heidegger. Este surprinzător și faptul că el folosește acest eufemism într-un jurnal personal, în care notațiile ar putea fi mai directe și mai „radicale”.
[8] Respingerea biologismului a fost interpretată, cred prea rapid și superficial, drept o dovadă a respingerii de către Heidegger a antisemitismului. În realitate, cred că ea are mai curând sens în afirmarea ”primatului spiritualului”, Heidegger respingând deschis materialismul, fie etic (burghez) sau economic (marxist). În acest context, putem înțelege de ce Trawny vorbește despre un ”antisemitism metafizic” în cazul lui Heidegger. I-am putea spune, la fel de bine, un ”antisemitism spiritual”. Heidegger este și rămâne antisemit, chiar dacă din rațiuni diferite, opuse chiar antisemitismului biologist.
Dacă, pentru Hitler, antisemitismul a fost o modalitate prin care a putut deturna violența ”revoluționară” în așa fel încât să nu atace statu quo-ul societății capitaliste, pentru Heidegger, acesta era un obiectiv mult prea limitat, chiar dacă necesar, în raport cu acea mișcare de întoarcere la o lume pre-modernă, reprezentată ideal de lumea antică greacă.
[9] De exemplu, Himmler, Goebbels, Goering își aveau propriile institute de cercetare a raselor, deși ministerele pe care le conduceau nu aveau astfel de competențe.
[10] Să nu uităm mărturisirea lui din nota 12: Dar „spune-ți” în fiecare zi în tăcerea ta: taci în privința tăcerii.
[11] Op.cit., pp.125-126.
[12] Fiind o notă foarte lungă, pp.130-133, op.cit., ne vom mărgini la o simplă enumerare, omițând comentariile critice ale lui Heidegger.
[13] Comentariile lui Heidegger relativ la activitatea acestor instanțe sunt negative.
[14] Punctul 8 al notei 68.
[15] Op.cit., p.133.
[16] „Când înțelegem ceva din simplitatea naturii și continuitatea lentă a dezvoltării ei în generații?”
[17] Ghilimelele îmi aparțin, nu citez. Ci sugerez schimbarea de strategie, trecerea de la acțiunea directă, politică, la cea indirectă, ”educativă”.