Ființa și ”ființa noastră”
În acest episod voi încerca să arăt cum ajunge Heidegger de la problema uitării Ființei în filosofie și necesitatea unei distrugeri a metafizicii la ideea că numai poporul german poate realiza deschiderea către unitatea Ființei.
Apelul lui Heidegger la analogii și metafore este, desigur, cunoscut, dar ”Carnetele” ne permit să înțelegem cum funcționează ele în ”economia” gândirii heideggeriene. Astfel, nota 69[1], reia ideea drumului, dându-i, însă o valoare strict materială, mai ales în privința operațiilor executate: săpatul și înlăturarea ”surplusului inutil”. Drumul înaintează, ceea ce înseamnă că ceea ce a fost deja ”realizat”(rezultat) rămâne în urmă, în afara privirii, ceea ce face imposibilă reprezentarea globală a parcursului și realizarea progresului. Nota următoare generalizează ideea (”Lumea este în reconstrucție”), dar o asociază unei alte metafore, de fapt un cuplu (lumină-întuneric): ”dar puterea poetizantă este încă în întuneric”, ceea ce mă face să cred că drumul gândirii lui Heidegger este galeria cârtiței, de fapt. Această ”putere poetizantă” pare a fi un fel de mineral ascuns în pântecul pământului pe care noi trebuie să-l scoatem la lumină. Aceste meditații preced notele 71 și 72 despre care am vorbit deja. Legătura cu acestea o fac ultimele fraze din nota 70: ”Cine o va elibera (n.m. ”puterea poetizantă”)? Nu: cine va descoperi rapid leacul prin încercări și erori pentru a lăuda această putere oricăror indivizi; ci numai: cine cunoaște legea originii și acceptă această lege.” Această ”putere poetizantă” este, cred, ceea ce asigură deschiderea existenței umane către Ființă, către unitatea existenței în totalitate. Sensul frazei lui Heidegger este, cred, că accesul la Dasein, nu este rezultatul unui ”leac” universal care să-i facă pe toți oamenii să ”vadă” Ființa, ci numai al apartenenței la clasa celor care ”cunosc legea originii” și o acceptă. Aceștia se ”inserează în admiterea solului unei esențe moștenite”. Cu alte cuvinte, legea originii (există un singur popor care are acces la Ființă) și acceptarea ei permite germanului să fie inclus în rândul celor care consideră că pământul Germaniei este parte integrantă din ”esența moștenită”. Astfel, nota 71 vine ca o concluzie la notele anterioare. Acest fapt mă face să afirm că nu știu dacă Heidegger ”a introdus fascismul în filosofie”, cum crede Emmanuel Faye, dar, cu siguranță a introdus etnonaționalismul[2], filosofia lui putând fi considerată drept etnonaționalistă[3]. Revenind la rolul metaforelor în mersul gândirii heideggeriene, putem observa că ele joacă un rol capital, nefiind numai niște mijloace imagistice de a face accesibile situații abstracte, altfel misterioase, ci adevărate ”motoare” care propulsează gândirea în demersul ei. Cu alte cuvinte, filosoful face loc poetului pentru a conchide ca naționalist.
Nota 73[4] subliniază această afinitate a poetului cu naționalistul și face pasul următor: Ființa este, de fapt, ”ființa noastră”. Cu alte cuvinte, accesul la unitatea Ființei, la cunoașterea filosofică autentică, nu este dat decât germanului, pentru că Ființa este germană.
Nota 72[5] joacă un rol important, în continuarea metaforei săpării drumului către Ființă, ea făcând legătura cu actualitatea politică germană. Ideea subliniată aici este cea a absenței unei viziuni generale (Heidegger are numeroase note în care respinge ideea unui Weltanschauung), a posibilității unui plan (și deci a unei planificări) și că, totuși, munca este cea care conduce săpătorul către ”eliberarea ascunsului”, atingerea rezultatului fiind una neplanificată, ”misterioasă”. Concluzia finală a notei este că ”o mare credință trece prin pământul tânăr”.
Ce rol joacă, din această perspectivă, filosofia, filosofarea? Nota 74 este categorică în această privință: Când filosofați, nu vă gândiți niciodată la „celălalt” – la „tu”, dar la fel de puțin la „Eu”, numai despre și pentru originea ființei – acest lucru se aplică în mod egal materiei și căii. Heidegger recuză, din nou, subiectivismul și individualismul filosofiei de tip cartezian, considerând că filosofarea trebuie să se concentreze problema Ființei și a drumului către Ființă. Această ultimă afirmație înseamnă o revenire la critica analiticii finitudinii umane din Sein und Zeit și o repudiere a oricărui demers antropologic al filosofării.
În nota 81[6], el continuă examinarea importanței filosofării în contextul pregătirii accesului la Ființă. Heidegger consideră că acest proces are un caracter ”educativ”: adevărul ”ființei noastre” trebuie stabilit ”înaintea adevărurilor individuale” prin ”transformarea adevărului tradițional[7]”. Naționalismul heideggerian cred că poate și trebuie să fie înțeles prin perspectiva scenariului naționalist tradițional, care implică trei momente:1. Națiunea, poporul (volk) există fizic, material, cultural, dar este lipsit de ”conștiință de sine”; 2. Națiunea percepe conștiința de sine ca diferită[8], fără să și-o aproprieze;3. Națiunea devine conștientă de sine ca națiune. Filosofarea parcurge și ea un traseu sinuos care pornește de ”dezgroparea”/eliberarea ”neînțelesului” (adică a problemei Ființei, care nu este încă înțeleasă ca fiind ”Ființa noastră”) către o explorare ”în lung și-n lat” a Ființei, ceea ce presupune o activitate colectivă, nu este vorba de o filosofare solitară, ci una comună, prin care căile de expansiune ale ”ființei-eveniment” să fie explorate.
Nota următoare, 83[9], continuă demersul gândirii heideggeriene, punând problema mijlocului educativ prin care se poate realiza transmiterea ”ascunsului” de către filosofare. Acest mijloc este logica, ”puterea și exercițiul intrinsec al eliberării adevărului”. Dar nu este aici vorba despre disciplina tradițională de la Aristotel încoace, căci ”O persoană al cărei Dasein nu este în acord cu esența ființelor în ansamblu și cu prăpastia și „întemeierea” lor nu are nevoie – și nu merită – nici o „logică”. ” Un astfel de om se descurcă foarte bine în orice moment cu gândirea lui „sănătoasă”. Dar cel care există în mod esențial trebuie să ceară o „logică” pentru sine”.
Deci, o persoană care nu aparține ”poporului ales”, care nu are acces, prin intermediul limbii, la deschiderea către Ființă (Dasein), nu are nevoie și nu merită nici o logică. Heidegger definește logica drept ”puterea și exercițiul intrinsec al eliberării adevărului”. Cu alte cuvinte, logica este o practică lingvistică prin care se realizează accesul ”poporului ales” la adevărul Ființei: unitatea lui ”este”. Logica este vie, ”trăiește” în această comunicare/comuniune cu adevărul Ființei. ”Ființei noastre” îi corespunde, deci, ”logica noastră”. Ideea aceasta, a unei cunoașteri/științe germane, prezentă și în nazism, este cred, cea care l-a făcut pe Heidegger să adere la acesta. Faptul că el a criticat rasismul biologist nu mi se pare a fi suficient pentru a-l considera pe Heidegger drept unul care a încercat să ”dărâme nazismul din interior”, așa cum a încercat să se prezinte în fața comisiei de denazificare.
==============================
[1] Op.cit. Pag.30 Nota 69:Toată munca mea întorcându-se mereu în două direcții — pe de o parte, doar ca o continuare a drumului și pregătire a drumului — și, în consecință, ceea ce prin aceasta — în străpungere — cade în lateral — și este înlăturat cu lopata.Pe de altă parte – acesta care este „realizat” pentru sine ca „rezultat” lăsat în urmă – care, desigur, nu permite niciodată să terminăm cu drumul și săpătura și să ne facem o imagine a acestora – și nici chiar a impulsul interior (și perspectiva interioară, mereu auto-transformatoare) a întregului progres.
[2] Nota 71: Doar cineva care este german poate într-un mod inițial nou să poetizeze ființa și să spună ființa – doar el va cuceri din nou esența lui θεωρία [„teorie”, „privind”] și, în cele din urmă, va crea logica.
[3] Ideea nu-i aparține exclusiv lui Heidegger, există o serie întreagă de filosofi români (Lucian Blaga, Dan Botta, Mircea Vulcănescu) de exemplu, care au îmbrățișat-o. Constantin Noica, totuși, avea momente când spunea că limba română este imatură și considera că abundența diminutivelor și tendința spre diminutivare a limbii, trădează incapacitatea vorbitorilor de a ”vedea” lumea la dimensiunea normală.
[4] Ființa, ființa „noastră” a poeziei originale.
„Ființa noastră”, adică ființa ființelor ca un întreg care apare prin noi și în noi.
„Mai inițial” – da, de înțeles, pune întrebarea nepusă în prealabil.
[5] Nota 72 : În timpul muncii, întotdeauna o planificare clară și o preluare, chiar și o finalizare, și ceea ce se obține în mod corespunzător prin aceasta, ceea ce se întâmplă, nu este încă niciodată văzută dintr-o privire sau chiar superficial – într-adevăr, în cea mai mare parte, nu trebuie deloc să fie văzut; întotdeauna, în primul rând, să sape și să dezgroape— dar fără aceasta, ascunsul nu își atinge niciodată eliberarea corespunzătoare (adică tocmai misterioasă). * * * O mare credință trece prin pământul tânăr. Cf. p. 41. Traducerea engleză merge în direcția opusă, ceea ce face nota incomprehensibilă: La locul de muncă există întotdeauna o planificare și o acțiune clară, chiar și realizarea lucrurilor, iar ceea ce se realizează ca rezultat, ceea ce se întâmplă nu poate fi niciodată trecut cu vederea sau chiar pentru a vedea – da, de cele mai multe ori nici măcar nu se vede deloc; mereu săpând și excavând în prim-plan – dar fără aceasta cel ascuns nu realizează niciodată eliberarea care i se cuvine – adică eliberarea misterioasă. O mare credință trece prin țara tânără. Vezi p. 41.
[6] Nota 81: Filosofarea: declanșarea educativă a întâmplării ființei.
Stabilirea adevărului înaintea adevărurilor individuale, transformarea „adevărului“ tradițional. (Vezi p. 36).
O astfel de eliberare a întâmplării ființei necesită predominant claritatea conceptului în bogăția lui — această claritate obligă din nou eliberarea militantă a neînțelesului.
Așa se face că filozofarea aduce creșterea interioară a ființei eveniment și deci a existenței în lățimea și profunzimea sa. Eliberarea pentru noi nu poate fi decât cea repetitivă – în fiecare abordare preia deja „ființa” și pleacă în istoria sa — prin urmare filosofia este în sine — nu numai de altfel – dar în istoria acțiunilor lor.
[7] Aceste afirmații vor fi mai ușor de înțeles dacă le citim împreună cu nota 83.
[8] Ca fiind conștiința de sine a altului, a străinului.
[9] Nota 83: „Logica” (cf. p. 25). — O persoană al cărei Dasein nu este în acord cu esența ființelor în ansamblu și cu prăpastia și „întemeierea” lor nu are nevoie – și nu merită – nici o „logică”. ” Un astfel de om se descurcă foarte bine în orice moment cu gândirea lui „sănătoasă”. Dar cel care există în esență trebuie să ceară „logică” pentru sine. Căci este – înțeleasă corect și nu ca tehnică formală – puterea și exercițiul intrinsec al eliberării adevărului.
Prin urmare, poate un curs corect de prelegeri despre logică – nu vechea logică „moartă” obișnuită, care nu a trăit niciodată – pentru cei mai serioși și „înzestrați” – nu pentru cei neînzestrați și cei fără resurse în gândire. Ei sunt ajutor din trecut.