19.5 C
Giurgiu
joi, februarie 29, 2024

Tașkent, Muzeul de Arte Aplicate

Nu poți să înțelegi un popor și...

Catedrala Înălțării și parcul „Panfilov” din Almaty

Poate nimic nu ilustrează mai bine caracterul...

Șah la rege cu nebunul

S-a dezbătut și votat bugetul. Joi. Ce...

Evenimentul în filosofie sau despre in/competența filosofilor în politică (VIII) 

OpiniiEvenimentul în filosofie sau despre in/competența filosofilor în politică (VIII) 

Nu vom analiza toate aserțiunile lui Heidegger din acest prim volum – o sarcină dificilă și de la un punct încolo inutilă – ci numai începutul, pe care-l considerăm semnificativ pentru determinarea punctului său de plecare și a direcției pe care o urmărește. Cred că este mai important chiar în determinarea adeziunii lui la nazism decât antisemitismul dovedit de cele câteva pasaje prezente în mai toate caietele. Etnonaționalismul lui Heidegger are o fibră lingvistică, limba este cea care dă un destin special poporului german. Spațiul, pământul, casa (heimat) joacă și ele un rol important în determinarea specificului german și ele pot contribui decisiv la depășirea condiției uitării Ființei, a lui das Man, în care limba este redusă la statutul de pălăvrăgeală.

”Ce ar trebui să facem?
Cine suntem noi?
De ce ar trebui să fim?
Ce este ființarea?
De ce se întâmplă ființa?
De la aceste întrebări în sus spre unitate pornește filozofarea.”[1]

Această primă notație se dorește, credem, o replică la întrebările formulate de Kant în programul lui filosofic. Ele se constituie ca un program alternativ la cel kantian, opus aproape punct cu punct acestuia: problema cunoașterii, a subiectului (cunoașterii), problema gustului estetic și al judecății morale sunt complet obnubilate. Dacă acesta se concentra pe eu/subiectivitate, programul lui Heidegger are drept centru comunitatea (”noi”) Toate întrebările nu vizează un subiect/individ, ci un colectiv. Și ordinea chestionării este semnificativă: prima întrebare are o vizare practică actuală: ce ar trebui să facem? A doua întrebare, cu caracter aparent ontic (”cine suntem” în loc de ”ce suntem”) are o vizare ”semantică” (cine aparține de drept acestui ”noi”). A treia întrebare vizează temeiul, misiunea existenței lui ”noi”. A patra întrebare vizează, în sfârșit, existența individuală (Seiende). Ultima întrebare, care, poate, joacă același rol concluziv/fundamental ca și întrebarea kantiană ”Ce este omul?”, vizează ”Ființa” (Sein). Este semnificativ faptul că aceasta ”se întâmplă”, cu alte cuvinte are un caracter contingent, revelarea ei fiind un ”eveniment” istoric și nu o necesitate. Întrebarea vizează cauza/cauzele care produc acest eveniment (”De ce”). În fine, ultima propoziție ne spune că aceste întrebări reprezintă fundamentul/punctul de plecare al filosofării care vizează unitatea ca punct final. Putem să observăm că, în acest moment, din reflecția fundamentală a lui Heidegger lipsesc elemente care, ulterior, vor căpăta o importanță deosebită: limba/jul, adevărul Ființei, distincția Ființă/ființe[2]. Ultima temă va fi dezvoltată de Heidegger în notele următoare. De aceea, putem spune că dezvoltare ulterioară a reflecției sale a însemnat, de fapt, o abandonare a unora din întrebările deja formulate.

Astfel nota 7 fixează importanța generică a reflecției ontologice pentru umanitate: Omenirea crede că trebuie să facă ceva cu ea însăși – și nu înțelege că Da-sein a făcut deja ceva cu ea (începutul filozofiei) – din care omenirea a fugit cu mult timp în urmă.

Cu alte cuvinte, această deschidere inițială către Ființă (=inaugurarea domeniului ontologic) produsă în Grecia antică a creat un  precedent, o sarcină omenirii, anume aceea de a gândi existența ca unică și unitară, sarcină pe care ”omenirea” a ratat-o. Ideea este dezvoltată în continuare, după cum urmează: Aceasta – faptul că în Dasein ființele au ființă – adică devin mai deplin ființe și mai complet anulate[3] – este misiunea [Auftrag] umanității în această întâmplare. Tradus într-un limbaj mai puțin ermetic, deschiderea omului spre unitatea lumii (Ființa), înființează ființările=le dă un plus de existență, o semnificație în raport cu această lume din care fac parte, semnificație care le ”anulează”, în sensul că ele încetează de a mai fi simple individualități distincte, izolate, ”ființări” și devin ”membre[4]” ale acestei totalități, adică există în și prin aceasta.

Această notă ne-ar putea crea falsa impresie că Heidegger gândește[5] istoria Ființei ca istorie a umanității. O notă ulterioară, 71, clarifică lucrurile fără  echivoc: Numai germanul poate rescrie inițial și spune ființa – doar el va recuceri esența lui θεωρία (theoria) și va crea în cele din urmă logica.[6] Cred că între aceste notații s-a produs o schimbare de perspectivă importantă de care Heidegger însuși a devenit conștient și o consemnează ca atare. Această schimbare de perspectivă, cred, nu a fost produsă din interior, adică în urma unei dezvoltări interne a gândirii filosofice heideggeriene, ci  din afară, din istoria politică a Germaniei anilor 1932-33. Voi încerca să arăt că notațiile din acest carnet merg în sprijinul acestei ipoteze. Vom vedea că nu este vorba de o influență trecătoare, ci de o schimbare de paradigmă în sensul în care folosea Thomas Kuhn acest termen: o convertire[7], o trecere bruscă, fără tranziție sau punct de întoarcere, de la un mod de a ”vedea”, a înțelege lumea la altul radical diferit.[8]

Între cele două note prezentate mai sus, cu tonalități diferite (prima vorbește de umanitate, a doua de germanitate), există o notație crucială[9], nota 49: Astăzi (martie 1932) sunt clar acolo de unde toate scrierile mele anterioare (Ființă și Timp; Ce este Metafizica?; Cartea (despre) Kant și Despre esența temeiului I și II) au devenit străine. Ciudat, ca o potecă abandonată pe care cresc iarba și tufișurile – o potecă care, totuși, păstrează faptul că duce la Da-sein ca temporalitate. O potecă pe marginea căreia se află de mult timp lucruri actuale, înșelătoare – de multe ori în așa fel încât aceste „marcaje” să fie considerate mai importante decât calea în sine.(cf. pp. 102; 104).

Desigur, nimeni nu a înțeles asta până în ziua de azi – nimeni nu a mers înainte și înapoi – adică nimeni nu a încercat să o respingă. Pentru aceasta ar fi necesar să se înțeleagă „scopul” sau, mai atent, deschiderea (Da) la care a vrut să conducă și să se transfere. Dar nu este cazul – deși totul despre „ontologie” țipă ca fiind una prea bine-cunoscută.[10]

Această notă ne clarifică și demersul lui Heidegger: reluarea parcursului (întoarcerea la punctul de plecare) din lucrările anterioare, ce i-au devenit ”străine”, poteca acoperită de iarbă și tufișuri, dar și de ”marcajele” (repere contextuale ”mincinoase”) au ascuns atât traseul cât și scopul demersului său. Un alt element important în decizia reluării demersului este inexistența unui adversar ”pe măsură”, a cuiva care să refacă demersul său – înainte și înapoi – și să-l respingă. Cu alte cuvinte, Heidegger este obligat să devină propriul său adversar, să-și distrugă propriul parcurs pentru a regăsi ”poteca” ascunsă către Ființă[11]. Această notă, ca și altele care o preced, denotă o anumită frustrare a lui Heidegger, provocată de descoperirea, pe de o parte, a unei receptări a lucrărilor sale în linia fenomenologiei husserliene, iar pe de alta, a unei clarificări ideatice personale sub impactul evenimentelor politice de pe scena politică germană contemporană.

Această notă care consemnează schimbarea de perspectivă este precedată de o serie de note generate în mod evident de impactul vieții politice asupra lui Heidegger. Dacă în Sein und Zeit Heidegger fusese un critic nemilos al subiectivismului, acum se confruntă cu o lume politică în care personalitățile joacă un rol esențial. Dacă nazismul nu a avut o teorie politică coerentă și dacă nici nu a acordat o atenție deosebită acestei probleme, spre dezamăgirea lui Heidegger[12], în schimb întreaga propagandă nazistă s-a concentrat pe persoana liderului, pe Adolf Hitler. Heidegger se vede obligat să regândească rolul subiectului, cel puțin în plan politic, dar din perspectiva ontologiei Ființei. Astfel, nota 36, încearcă să regândească raportul dintre comunitate și individ, în așa fel încât să-l armonizeze cu anti-individualismul și anti-subiectivismul lui, dar și cu doctrina național-socialistă a rolului conducător al Führerului:

Mai poate un individ să forțeze ceva esențial?
Nu-i lipsește comunitatea celor puțini care o desfășoară?
Unde este simplitatea dorinței de a lua ceea ce este esențial și de a persevera?
Dar aceste întrebări nu sunt doar aparente chibzuințe?
Nu ar trebui pur și simplu acceptată responsabilitatea?
Ce este asta? — o responsabilitate?
Stai pentru ceva și sacrifică-te!
Stai pentru ce? Acel Da-sein va fi puternic în om și să fie măsura și puterea lui!
Dar cum să faci acest început?
Profunzimea și amploarea angajamentului de a fi în problema ființei!
Unde să pun această întrebare?

Această notație prezintă o coloratură afectivă deosebită, trădând emoția puternică a filosofului, prin abundența formelor ilocuționare utilizate, întrebări și imperative. Spre deosebire de alte note, dominant descriptive și neutre din punct de vedere afectiv, aceasta trădează o stare afectivă complexă, un entuziasm al imperativului dublat însă de anumite ezitări interogative. Toate aceste întrebări[13] denotă o anumită nesiguranță,  o lipsă de încredere în capacitatea individului de a-și asuma o sarcină care pare mai curând specifică ”comunității celor puțini care o desfășoară”.[14] Imperativul[15] ”stai pentru ceva și sacrifică-te” enunță însă modul în care Heidegger poate accepta liderul/individul ca subiect istoric: numai în măsura în care se autoanulează (se sacrifică) pentru a se deschide înaintea Ființei și a-i accepta ”măsura și puterea”.

Preocuparea pentru a înțelege rolul și importanța liderului pentru istoria Ființei revine și în notele care urmează celei care consemna ”cotitura”: „Știința” ca pasiune și leadership. [„Wissenschaft” wie Leidenschaft und Führerschaft](40), A fi lider — nu: a merge înainte, ci: a putea merge singur, adică: tăcerea unicității Dasein-ului în mod pozitiv în comparație cu tam-tamul „existenței” individului (49).[16] Această ultimă notă este, oarecum discordantă cu modul în care vedea propaganda nazistă acțiunea liderului: singurătatea și tăcerea lipsesc total din modul în care este prezentat Hitler, de exemplu, în filmele lui Leni Riefenstahl.

În concluzie, putem deja remarca importanța acestor Carnete prin aceea că ne permit să înțelegem mai bine importanța, semnificația și amploarea acelei schimbări de orientare a reflecției filosofice heideggeriene produsă în anii ascensiunii nazismului. O schimbare care a însemnat nu numai o clarificare a opțiunii sale politice, ci și o ”decizie de angajare” în acea ”revoluție”.

[1] Was sollen wir tun?
Wer sind wir?
Warum sollen wir sein?
Was ist das Seiende?
Warum geschieht Sein?
Aus diesen Fragen aufwärts in Einheit ist das Philosophieren.

În traducerea engleză ultimele trei rânduri sună oarecum altfel: ”Ce sunt ființele? De ce se întâmplă ființa? Filosofarea pornește din aceste întrebări în sus în unitate.”

[2] Sau ”ființări”, așa-numita distincție ontologică formulată de Heidegger între Ființă(=ontologic) și ființări(=ontic).
[3] Anulate ca ființări, ca prezentări ”pure și simple”, adică lipsite de semnificație, simple ”actualități” efemere. Ființa neagă această prezență/prezentificare a ființelor/ființărilor și le ”pune în lumină” (=le dă sens).
[4] Folosesc aici termenul în sensul aristotelic, pentru care mâna era un membru atâta vreme cât aparținea unui corp viu.
[5] Probabil, că atunci când a formulat această frază, gândea istoria Ființei la scara umanității. În fond, tradiția filosofică acreditase ideea unei dezvoltări progresive a filosofiei la nivelul lui homo sapiens.
[6] În traducerea engleză: ”Doar cineva care este german poate într-un mod inițial nou să poetizeze ființa și să spună ființa – doar el va cuceri din nou esența lui θεωρία [„teorie”, „privire”] și, în cele din urmă, va crea logica”.
[7] În sensul religios al termenului, adică părăsirea unui mod de vedea lucrurile/lumea, considerat înșelător și adoptarea unui nou mod, considerat cel ”adevărat”, ”autentic”.
[8] Chiar dacă Heidegger a fost ”dezamăgit” de nazism, acest fapt nu l-a determinat să renunțe la noul mod de a înțelege lumea și să se ”întoarcă” la vechiul mod: în biografia lui intelectuală a existat o singură ”cotitură”(kehre).
[9] Heidegger însuși, conștient de importanța acesteia, o datează, ”martie 1932”.
[10] Versiunea engleză: Astăzi (martie 1932) mă aflu cu toată claritatea într-un loc din care întreaga mea producție literară anterioară (Ființă și timp, „Ce este metafizica?” Kantbook, și „Despre esența temeiului” I și II) mi-a devenit străină. Extraterestră ca o potecă adusă într-un impas, o potecă crescută cu iarbă și vegetație – o potecă care totuși păstrează faptul că duce în Da-sein ca temporalitate. O cale pe ale cărei margini se află mult contemporan și mincinos – adesea în așa fel încât aceste „marcaje ale căii” sunt considerate mai importante decât calea în sine. (Cf. p. 102, 104.)

Cu siguranță, până acum nimeni nu a înțeles calea – nimeni nu a parcurs-o înainte și înapoi – adică nimeni nu a căutat să o respingă. Pentru asta ar fi necesar să se înțeleagă „scopul” sau, mai prudent, spațiul („acolo”) în care a vrut să conducă și să se transpună. Dar această condiție nu a fost îndeplinită, în ciuda faptului că „ontologia” strigă ca fiind prea familiară.

[11] El nu reface întregul parcurs, schimbând în mod radical direcția, ci numai din punctul în care reflecția lui ajunsese la Dasein. Aceasta înseamnă în fapt o abandonare a proiectului unei ”analitici a finitudinii”, proiect enunțat și parțial dezvoltat în Sein und Zeit, (în fond o concentrare pe acea ființare care se deschide către Ființă (=omul) și de aceea, o formă de ”uitare a Ființei”) și schimbarea perspectivei către Ființă, către adevărul acesteia (=unitatea Ființei).
[12] Dar nu numai. Carl Schmitt a fost un alt entuziast al regimului nazist neînțeles și dezamăgit de acesta.
[13] Există numai trei propoziții afirmative, dar cu o formă imperativă.
[14] Ideea platoniciană a regilor-filosofi, a domniei celor puțini, enunțată în Republica.
[15] Sunt precedate de un enunț care  pare numai interogativ (”o responsabilitate”).
[16] Trad. engleză: ”A fi lider — nu: a merge în față, ci: a putea merge singur, ceea ce înseamnă, totuși, a aduce la tăcere singurătatea Daseinului și a face acest lucru pozitiv față de pretențiile „existenței” individuale.”

Articole noi

Vezi si alte etichete:

Ultimele articole