Festivalul se desfășoară într-o zonă amenajată, într-un spațiu de dimensiunile unui teren de fotbal pe care vor evolua triburile, cu tribune pentru oficialități și turiști, dar și tarabe care vând diverse produse, de la tricouri, artizanat local și alimente. Zona este securizată de forțe de ordine. Găsim un loc de parcare și după ce trecem de poarta de acces, ne căutăm un loc în tribune, firește, în partea rezervată turiștilor, căci centrul este exclusiv pentru invitații oficiali. Deja a început prezentarea ferstivalului și a celor prezenți, oficialități și triburi, precum și a programului. Urmează câteva discursuri, simple formule politicoase de întâmpinare și de curtoazie pentru toată lumea, plus sublinierea importanței festivalului ca formă de păstrare a tradițiilor. Atmosfera devine una amestecată, cu nuanțe de miting politic, de sărbătoare câmpenească, dar și de bâlci, amplificată de forfota curioasă a turiștilor. Oricum, în ultimii ani festivalul a câștigat în reputație și a urcat în clasamentele locurilor de atracție care merită să fie văzute, mai cu seamă după ce Regele Charles, pe atunci Prinț, a fost spectator în anul 2012.
Triburile sunt grupate în partea laterală dreaptă a tribunei, acolo ar fi, ca să zicem așa, culisele spectacolului. Sunt adunați reprezentanți ai triburilor din Valea Baliem, iar oferta constă în performanțe culturale, ritualuri și demonstrații războinice. La festival participă triburi Dani, triburi Lani și câteva dintre triburile Yali, care trăiesc mai departe față de celelate două grupuri de triburi, cam la 5 zile de mers de la Wamena, într-o zonă mai accidentată. Fiecare grup de triburi are o limbă proprie și se caracterizează prin practici culturale distincte, dar și câteva comune, așa cum ar fi Koteka, voi explica imediat ce este aceasta. Triburile Yali au o limbă proprie foarte diferită de cea a triburilor Dani și Lani. Încerc să surprind diferențele dintre aceste trei grupuri etnice. Mai întâi trebuie să spun că principalul obiect de vestimentație pentru bărbați este o apărătoare a organului sexual masculin, „Koteka”, în rest poate fi complet gol. Unii acordă atenție și împodobirii părului, iar un produs cultural sincretic este portul pălăriei. Altfel spus, dacă ai organul sexual în teacă și pălărie pe cap înseamnă că ești cuplat atât la tradiție cât și la modernitate. Cultul fecundității și cel al fertilității sunt cele care influențează decisiv ritualurile și reprezentările. Observ că bărbații Dani folosesc o apărătoare Koteka scurtă, subțire, iar fetele nemăritate poartă fuste din scoarță de copac până la genunchi, pe când cele măritate poartă fuste din fibră de orhidee. Bărbații Lani poartă o apărătoare mai lungă, uneori chiar încovoiată, și mai groasă, cu frunze de tutun și alte podoabe, iar femeile poartă fuste din iarbă până la genunchi. Bărbații Yali poartă centură din ratan, o apărătoare subțire, iar femeile se acoperă sumar cu iarbă. Cu cât bărbatul ocupă o poziție ierarhică mai înaltă în trib, cu atât își permite mai multe podoabe, inclusiv pene în părul negru și creț. Toți, bărbați și femei deopotrivă, sunt foarte agili și atletici, bine construiți fizic, asemenea unor sportivi de performanță care aleargă suta de metri în zece secunde. Băieții sunt echipați doar cu koteka.
Un alt element al tradiției acestor triburi este pregătirea pentru luptă. Armele sunt primitive, suliți, arcuri cu săgeți, topoare, iar fiecare bărbat învață să le mânuiască din copilărie, când sunt deprinse și tacticile de luptă. Valea fiind îngustă, triburile din diversele zone intrau deseori în contact și în conflict, așa că putem vorbi despre o istorie a conflictelor inter-tribale. Potrivit legendei și a unor mărturisiri, adversarii învinși erau mâncați, dar acest subiect legat de practicarea canibalismului în trecut este astăzi unul tabu, pe care localnicii evită să-l aducă în discuție. Unii mai guralivi vorbesc și despre cazuri de după descoperirea acestor triburi și sosirea în zonă a primilor vizitatori, inclusiv antropologi care aveau scopuri științifice, alții menționează și situații critice mai recente ale unor călători rătăciți. Cineva îmi povestește cazul unei americance corpolente care ar fi adunat în jurul ei mai mulți bărbați apăruți de nicăieri și ale căror priviri străluceau enigmatic. Dar las acest subiect pe seama căutătorilor de senzațional și trec la ceea ce mă interesează, adică aspectele culturale ale festivalului.
De fapt, aceste ritualuri milenare sunt specifice unor comunități care au trebuit să supraviețuiască cu mijloace minimale în regiuni izolate și îndepărtate. Un foarte bun exemplu este faptul să s-a ajuns la un fel de control al populației în sensul unei planificări familiale. Astfel, sexul devenea tabu, adică interzis, pentru o femeie care tocmai născuse un copil, tocmai pentru a avea posibilitatea de a orienta resursele spre creșterea noului născut. Acest interval dura de la doi până la cinci ani, timp în cale copilul creștea, trecea cu bine de perioada de vulnerabilitate, iar la nivelul comunității apărea, să zicem așa, un loc liber în structura socială prestabilită și adaptată condițiilor supraviețuirii.
Tocmai aceste condiții dificile ale supraviețuirii generau în trecut confilctele intertribale. Altfel spus, nu se luptau de plăcere sau din vocație, ci de nevoie. Acum, la festival, sunt puse în scenă tocmai aceste bătălii și povestea spusă coregrafic este aceea a căderii la pace după o luptă în care au fost vicitme. Practic, este celebrată pacea cu avantajele ei. Așadar, avem trei momente, lupta, pacea și banchetul. Scenele de bătălie sunt acompaniate muzical cu ajutorul unui instrument numit „pikon”, realizat din lemn, capabil să producă de la sunete ritmice la sunete melodioase. În afara secvențelor de luptă mai sunt și alte scene precum dansuri tradiționale, aici femeile fiind principalele protagoniste, apoi cursa de porci, un animal important pentru hrana celor de aici, apoi întrecerile de aruncat cu sulița la țintă și la distanță.
Stau până la ultima bătălie, dar între timp cobor din tribună și mă duc să-i văd mai de aproape, în „culise”, acolo unde fiecare grup repeta înainte de a-i veni rândul sau își făcea încălzirea cu dansuri tradiționale. Descopăr cu uimire un tânăr care zdrăngăne la un fel de chitară imporvizată și se amuză pe seama curiozității noastre. Fac mai multe fotografii și dăruiesc țigări ca semn de amiciție. Rămânem în zona tarabelor pentru a căuta vreo amintire relevantă. Am noroc să găsesc un tricou intens colorat pe care se află inscripționat un războinic papuaș și sub el stă scris „Eu sunt omul Wamena”. Îl îmbrac imediat, semn că-mi asum o nouă identitate.