La începutul lunii decembrie a anului 2022, profitând de zilele libere și de „puntea” oferită de Guvern, mi-am aranjat o vizită la Istanbul, oraș pe care l-am vizitat de numeroase ori, dar de fiecare dată am mai descoperit câte ceva nou. Tocmai văzusem o expoziție de jucării și păpuși la Muzeul Național de Istorie din București, așa că, inspirat de acest precedent, atunci când am parcurs lista muzeelor din Istanbul am găsit unul pe care nu-l mai văzusem până atunci, chiar cel al jucăriilor în variantă turcă. Intenția mea programatică, deja exersată cu ocazia vizitei expoziției din țară, era să fac din jucării o cheie pentru a descifra mentalitatea unui popor, în primul rând sub aspectele ei ludice, și a înțelege mai bine istoria sa. „Cum arată oare jucăriile turcilor?”, devenise întrebarea căreia îi eram nerăbdător să-i găsesc un răspuns.
Am intrat în muzeu și la un moment dat m-am intersectat cu un grup de copii cărora ghidul le vorbea despre un personaj, întruchipat de o păpușă, pe care îl descria în limba turcă drept „caraghios”, cu o pronunție la fel ca în românește, folosind cuvântul turcesc care se ortografiază „karagöz”. Nu avem de ce să ne mirăm, știm cu toții acest lucru, avem cuvinte de origine turcă în limba română, iar marele nostru filolog Lazăr Șăineanu a descris fenomenul încă de la sfârșitul secolului al nouăsprezecelea, în celebrul său studiu intitulat „Elemente turcești în limba română. Influența orientală”. Îmi consult însemnările mele mai vechi și descopăr o trimitere la criticul Constantin Dobrogeanu-Gherea, cel care spunea despre personajele lui Caragiale că sunt „tipuri caraghioase”.
Dar amintirile bat întotdeauna analizele filologice. Chiar acum, când credeam că pot urma o asemenea cale, sunt deturnat de amintirea unei călătorii pe care am făcut-o în Turcia cu mai bine de douăzeci de ani în urmă, cu ocazia unei vizite oficiale într-un proiect al Programului Națiunilor Unite pentru Dezvoltare, când am vizitat și orașul Bursa. Acolo am văzut un Muzeu al Caraghiosului, prezentat pe atunci drept singurul din Turcia, probabil că așa a și rămas. Păi de ce credeți că are caraghiosul muzeu? Un răspuns cere nu doar rigoare filologică, ci o cercetare istorică și culturală.
Ca întotdeauna, istoria este surprinzătoare. Caraghiosul, personaj vedetă din teatrul de păpuși, denumit printr-un cuvânt care în limba turcă înseamnă „ochi negri” (karagöz), a apărut în teatrul popular turcesc în perioada medievală, pe vremea otomanilor, fiind un echivalent al personajelor din comedia dell’arte italiană. Caraghiosul este personajul care provoacă râsul, un bufon, un farsor sau un fanfaron, ridicol și hazliu, lăudăros și îngâmfat, oricum, un tip care nu merită să fie luat în serios. Termenul „caraghios” a căpătat putere de circulație balcanică, îl găsim nu doar în limba română, ci, în mod sigur, și în neogreacă, iar în limba română avem și derivatul „caraghioslâc” (karagözlük). Caut și găsesc că în Bosnia și Herțegovina se folosește termenul „Karađoz”.
Aceste reprezentații teatrale ale caraghiosului aveau loc în piața publică, alături de altele, unele chiar cu actori, dar ceea ce îi este specific acestui teatru de păpuși este faptul că reprezentația era o proiecție, adică asupra păpușilor era proiectată o lumină puternică, iar spectatorii vedeau pe ecran umbrele acestora. Alături de Karagöz, celălalt persoanj din teatrul umbrelor era Hacivat sau Hacivad, prescurtare de la „Hacı İvaz”, ceea ce înseamnă „Ivaz, pelerinul”. Între cele două personaje diferența era clară, Karagöz fiind un tip dintr-o bucată, din popor, pe când Hacivat era cel educat. Piesele se joacă tot timpul anului, chiar și de Ramadan, iar după apariția televiziunii s-au produs și versiuni adecate pentru spectatorii aflați în fotoliul de acasă.
Am încercat să aflu mai cu precizie și de când datează aceste reprezentații cu păpuși. Istoricii sunt împărțiți în două tabere. Unii susțin că primele reprezentații au avut loc la palatul lui Baiazid I, adică pe la sfârșitul secolului al XIV-lea, pe când la noi domnea Mircea cel Bătrân. Alții sunt de părere că primele reprezentații au fost mai târzii, după anul 1500, pe vremea sultanului Selim I, după ce acesta a cucerit Egiptul. Iar unii istorici cred că acest gen de teatru cu păpuși nu este o invenție turcă, ci a ajuns în Imperiul Otoman adus de negustori tocmai din îndepărtata insulă Java, acolo unde există dovezi că acest teatrul de păpuși al umbrelor se practica încă din secolul al XI-lea.
Oricum ar fi, în Turcia circulă legenda că un păpușar a prezentat pentru prima oară un spectacol în fața unui sultan pentru a scăpa astfel de pedeapsa dată de un oficial corupt. Sultanului i-ar fi plăcut, l-a oprit la curte pe păpușar și l-a pedepsit pe oficial. După unele versiuni, păpușarul a ajuns Mare Vizir. De atunci personajele au devenit nonconformiste, permițânduli-se să critice diverse stări de lucruri și să vorbească pe șleau, așa cum o fac Vasilache și Mărioara la noi.