Nu sunt un mare consumator de bere, beau doar de sete sau de poftă, dar mi-am făcut un obicei ca de fiecare dată când mă aflu la Dublin să vizitez muzeul fabricii Guinness, una dintre mărcile de bere legendare, prestigioasă pretutindeni în lume, de nelipsit din orice Irish Pub, asociată identității și tradiției irlandeze la fel de mult ca orice alt icon celebru, de la Sfântul Patrick și dansul irlandez la James Joyce și Bono. Și, așa cum îmi stă în fire, am făcut din aceste vizite și un motiv de reflecție culturală, căci văd în evoluția muzeului berii Guinness, în schimbările ce se petrec în expoziție și în organizarea fluxului de vizitare, un simptom al devenirii Irlandei, amprenta actuală fiind, indiscutabil, a unei țări în care se lucrează pentru marile corporații din domeniul noilor tehnologii ale informației și comunicării. Firește, și se bea bere…, multă bere…
Berea Guinness a fost inventată pe la anul 1750 de cel al cărui nume de familie îl poartă, Arthur pe numele de botez. La început a fost o simplă berărie care s-a dovedit a fi un veritabil start-up cu extindere rapidă. Se spune că gustul distinctiv al berii brune, cu o aromă produsă prin prăjirea orzului, a fost motivul principal al difuziunii rapide. Firește, ca orice bere, conținea, în afară de orz, hamei și drojdie. Dar, susțin specialiștii în istoria berii, secretul gustului spumant carcateristic consta în amestecul berii proaspăt preparate cu berea deja fermentată. Între timp, pentru a simplifica, au renunțat la acest amestec, iar crearea spumei la curgere este rezultatul îmbogățirii cu azot.
Altă etichetă pusă pe seama berii Guinness este că aceasta, spre deosebire de alte beri, nu îngrașă și nu umflă burta, oricât de multă ai bea. Explicația este dată de faptul că prin prăjire orzul își pierde o mare parte din calorii, astfel încât într-o halbă de mărime obișnuită nu sunt mai mult de 200 de calorii, adică mai puține decât într-un pahar de suc de portocale sau unul de lapte degresat. Nu bag mână în foc că este așa, doar preiau lauda de sine a amatorilor de Guinness.
Berea Guinness mai este asociată și cu o altă afacere, celebra Carte a recordurilor, proiect inițiat după Al Doilea Război Mondial de un manager Guinness, Sir Hugh Beaver, cel care, fiind la vânătoare de păsări, s-a contrazis cu alții pe tema celei mai rapide păsări din zonă: să fie ploierul auriu sau cocoșul roșu? Astfel a apărut ideea de a inventaria diversele recorduri într-o carte, fapt realizat de gemenii Norris și Ross Whirter. Mie îmi place mai mult povestea apocrifă, cea care duce înapoi începuturile cărții chiar pe vremea primului Guinness. Se zice că acesta ar fi agățat într-un cui un caiet în care clienții puteau consemna diverse recorduri, ceea ce era o atracție în plus pentru a bea un Guinness și nu altceva.
Din păcate, la ultima vizită din luna august a acestui an am constatat că goana după profit a marcat și ritualul tradițional al unei vizite, cel puțin sub două aspecte cheie.
Primul. La ultimul etaj al fabricii muzeu este amenajată o berărie unde se poate bea în contul biletului de intrare. Tradiția era să bei cât poți. Chiar am fost uluit când am ajuns acolo prima oară și am intrat: atmosfera era cețoasă, parcă plină de clăbuci care duhneau a malț, iar unii dintre clienți se clătineau de-a binelea. Se zicea că poți să bei oricât de mult în contul biletului, iar unii dintre băutorii înrăiți vizitau muzeul doar pentru a profita de acest avantaj. Ei bine, acum poți să bei numai o halbă în contul biletului, ori nici măcar una dacă preferi o băutură răcoritoare.
Al doilea. La un etaj intermediar era amenajat un atelier unde puteai să obți o diplomă nominală de barman Guinness. Erai învățat cum să umpli halba, decisiv fiind momentul în care făceai gulerul de spumă. Firește, de fiecare dată mi-am luat și o diplomă, nu și acum. Acest amuzament nu mai este în contul biletului, ci te costă suplimetar încă 10 Euro.
Sper să folosească în scopuri caritabile aceaste câștiguri suplimentare, așa cum a făcut-o și bătrânul Guinness, fondatorul. Compania a sponsorizat proiectul de reabilitare și consolidare a Catedralei Sfântul Patrick. Să nu ne mirăm, irlandezilor li se pare foarte firesc ca o fabrică de bere să dea bani pentru biserică și biserica să-i primească. Singura dorință a companiei a fost ca un vitraliu să fie modificat și la baza lui să fie scris: „Am fost însetat și mi-ai dat să beau.” Firește, înțelesul metaforic transcende setea organică a băutorului de bere și trece într-un orizont spiritual, acolo unde setea presupune relația cu Absolutul.