Un copil, o teorie, un poem, un tablou, o faptă bună, o unealtă, cum se ivesc? Pentru că este evident că nimicul este mai ușor în raport cu faptul de a fi ceva sau cineva; deci este nevoie ca ceva sau cineva să înceapă să fie, este necesar începutul pur și simplu. Ne putem întreba ce este înainte de început, de orice început. Răspunsul este evident: NIMIC. Dar cum este posibil să se ivească ceva din nimic? Precum un ghiocel care începe primăvara în toate. Herr Heidegger l-a gândit pe om ca Dasein, ca fiind ,,ființă întru sfârșit”. El a sesizat că omul sfârșește cu totul altfel decât orice entitate neumană, pentru că este la sfârșit exact din momentul în care începe. Mi-e evident că marele filosof german a ales calea ușoară, definind omul ca „ființă întru sfârșit”. Sfârșitul este mai ușor de conceput decât începutul, pentru că este conținut în început, evident. Miraculos și greu de conceput este începutul, pentru că nu e „dat”, nici măcar sub forma potenței. Începutul, înainte de a începe, pur și simplu nu există.
Poetul și filosoful Lucian Blaga are el însuși mirarea aceasta pe care o exprimă prin versurile: „Grav, miracolul ne miră/ Cum începe, cum se face”. Vede el însuși Mirabila sămânță din care răsar toate.
Revelația începutului nu putea să n-o aibă un gânditor-poet de talia lui Eminescu. Este cea mai expresivă descriere a acestui miraculos fenomen: „La-nceput, pe când ființă nu era, nici neființă/ Pe când totul era lipsă de viață și voință/ Când nu s-ascundea nimica, deși tot era ascuns,/ Când pătruns de sine însuși odihnea cel nepătruns”. Cum poate începe ceva să fie început când nu era nici ființă, nici neființă? Din ce putea să răsară, din moment ce nu exista răsad? Iată cum: „Dar deodat un punct se mișcă, cel dintâi și singur iată-l/ Cum din haos face mumă, iară el devine Tatăl”. Cum? De ce? Ce l-a apucat? Ce l-a apucat pe acest ghiocel să-și scoată căpușorul? Miracol fără Dumnezeu.
În formidabilul poem „Oul dogmatic”, Ion Barbu se lasă și el „răpit”, fascinat, de acest „eveniment” improbabil. El ne invită să privim un ou întru cunoaștere, deci un ,,ou dogmatic”. Astfel: „ Și nici la cloșcă să nu-l pui/ Îl lasă-n pacea întâi a lui/…/ Îl urcă-n soare și cunoaște/ A morții frunte acolo-i toată/ În gălbenuș să roadă spornicul albuș/ Durata înscrie-n noi o roată/ Căci vinovat e tot făcutul/ Și sfânt doar nunta, începutul”. Ce splendoare de metaforă! Una dintre cele mai profunde metafore din poezia română: oul cu sămânță, oul începător, întruparea începutului.
La fel, Nichita Stănescu omagiază în stilul lui sămânța: ,,Să fim înlăuntrul fenomenelor,/ Mereu înlăuntrul fenomenelor/ Să fim semințe/ Și să ne sprijinim de propriul nostru pământ”.
Noica își întreba misterios discipolii (știm asta de la domnul Liiceanu): ,,e bun de sămânță sufletul tău”? Ce întreba?! E bun sufletul tău să înceapă ceva ce nu există?!
Dacă acceptăm că omul e făcut după chipul și asemănarea lui Dumnezeu și Dumnezeu este Începătorul însuși, atunci omul trebuie și el, la scara lui, să fie Începător. ,,La început era cuvântul, și cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul”. Primele cuvinte ale lui Dumnezeu au fost „ FIAT LUX”.
Și fizica modernă (Einstein) îi conferă luminii poziția începutului.
Lucian Blaga încearcă să–și imagineze într-un poem ce era înainte de început: ,, Nimicul zăcea-n agonie/Când dat-a un semn Nepătrunsul/ O mare și-un vifor de lumină/ Făcutu-s-a-n clipă”. Din nou ,, FIAT LUX”. Dar putem gândi că există și un Lux al lui Fiat, luxul cel mai luxos, luxul începutului.
Pe frontiscipiul templului de la Delphi este sculptat îndemnul primordial: FII!
Grecii îi spuneau ,,arché”- cel mai vechiul, latinii îi spun ,,principium” – cel mai noul.
Eminescu îl concepe ca pe un zeu în poemul ,,Rugăciunea unui dac”: „El singur zeu stătut-au înainte de a fi zeii/ Și din noian de apă putere-au dat scânteii”. Este evident că începutul are toate atributele unui zeu. Putem vorbi de Zeul Începutului. Totuși, cum începe însuși începutul? Cum izvorăște un izvor? Mă refer la prima picătură. Mă gândesc la Dunărea mea, care mai întâi nu este, înainte de a fi, astfel încât, tocmai din acestă cauză, începe să fie. Acolo, în Munții Pădurea Neagră, lângă cabana domnului Heidegger.
Mă gândeam la mine, ca ființare și mă întrebam unde eram înainte de a începe să fiu? Căci nașterea mea a fost precedată de infinitatea non-ființei mele. Ce am făcut în perioada aia? Ce mi-a venit să fiu? Mi-e evident dezechilibrul dintre cele două entități. Pe cât de evident, de firesc este sfârșitul, ba chiar cert, pe atât de minuscul, improbabil este începutul. Răsadul începutului este, evident, NIMICUL.
E ca și cum el însuși, nimicul nu e liniștit, oricât de nimic e, dar e pare-se prizat la ,,a fi” și, de ce nu, gelos pe ,,a fi”.