În luna iulie s-a desfășurat la Aix-en-Provence o nouă ediție a festivalului muzical, unul dintre cele mai complete din întreaga lume, sub ideea generică a traversării labirintului și a renașterii. Dominanta festivalului o reprezintă muzica de operă și muzica simfonică, dar faptul că au fost inserate și muzică de jazz și experimente, iar în piațetele orașului se improviza jazz pe scene generoase, m-a făcut să mă gândesc la semnificația acestor genuri de muzică pentru civilizația noastră.
Muzica simfonică este o creație a lumii moderne, probabil a celui de-al doilea cel mai prodigios interval al istoriei umanității, după cel al antichității grecești. Așa cum susține Stephen Toulmin în cartea sa „Cosmopolis”, lumea modernă a propus o nouă ordine rațională, bazată în primul rând pe autoritatea cunoașterii. Tot ceea ce a început cu Descartes a dus la o lume economică, politică și culturală care a oferit oamenilor cele mai bune condiții de libertate și creativitate. Lumea a devenit asemenea unei orchestre simfonice în care instrumente diverse se armonizează pentru a crea un rezultat coerent. Nu întâmplător, armoniile simfonice ale lui Beethoven sunt considerate emblematic un imn al valorilor unității europene. Muzica de operă amplifică aceast concert universal prin aducerea în prim plan a vocii umane și a unui conflict dramatic care transmite un mesaj.
Dar cum să ieși din poveste fără abatere, dacă ți se dă de la bun început o partitură? Tot la Aix-en-Provence am găsit un răspuns mai simplu decât mă așteptam. Este vorba despre nimic altceva decât libertatea de a schimba și de a progresa. Astfel, opera „Orfeu (și Euridice)” a avut mai întâi o primă versiune compusă de Monteverdi puțin după anul 1600, o a doua versiune compusă de Christoph Gluck după anul 1700 și o a treia, în secolul următor, propusă de Hector Berlioz. La Aix-en-Provence au fost reprezentate în succesiune ultimele două, trecându-se astfel de la chintisența sublimului la corul infernal. Nu este oare aceasta o experiență edificatoare a libertății?
Dar, așa cum am spus, după ce ieșeam de la concert, ne aflam în plină stradă, acolo unde se auzeau sonoritățile de jazz. Mai în glumă, mai în serios, mă gândesc la utilitatea unui indicator al libertății unei societăți dat de cantitatea de muzică de jazz care se cântă. Un argument că ideea ar fi demnă de a fi luată în serios ar fi acela că regimurile totalitare au avut întotdeauna ceva împotriva muzicii de jazz, considerând-o subversivă și destabilizatoare. Regimul nazist a închis cabaretele (pentru documentare artistică vezi piesa lui Van Druten și povestirile lui Isherwood, după care Bob Fosse a făcut un film cu Liza Minnelli în rolul principal, dar ne este disponibilă și o versiune nouă propusă la Teatrul Odeon de Răzvan Mazilu), iar regimurile comuniste, începând cu cel bolșevic, au interzis și au marginalizat muzica de jazz, considerată o expresie a decadenței burgheze. Dar dacă luăm în considerare creuzetul societății americane în care libertățile au fost cucerite prin luptă politică, de la „sufragete” la Martin Luther King, atunci vom înțelege importanța jazz-ului așa cum s-a născut în New Orleans, ori a muzicii gospel cântată de Mahalia Jackson sau a blues-ului răspândit de B. B. King. Jazz-ul îți eliberează mintea, te face să gândești alternativ și să pui la îndoială ordinea dată a portativului. De ce nu, jazz-ul legitimează protestul și revolta, îți călăuzește mintea și îți dă un ideal.