În povestirile mele despre drumurile culturale făcute prin Asia Centrală, atunci când am vorbit despre Uzbekistan și despre drumul dinspre Buhara spre Khiva, am menționat trecerea prin teritorilul Republicii Autonome Karakalpakstan. Intrarea este marcată de un indicator și de un panou care traversează pe deasupra drumului rutier actual, parte a vechiului Drum al Mătăsii.
Cine se uită pe hartă va vedea îndată cât de mare este acest teritoriu, ocupând practic toată partea de nord vest a Uzbekistanului, nu mai puțin de peste 166 000 km pătrați, asta ar fi echivalent cu vreo 70% din suprafața României. Teritoriul este unul predominant deșertic, de unde și populația rarefiată, să fie în jur de două milioane de locitori., o populație înrudită cu kazahii și cu tătarii nogai. Acest din urmă grup etnic, de origine mongolă și turcică a constituit chiar și o hoardă în zona Caspică după 1440, apoi, după 1600, s-au deplasat în Bugeac, în zona de sud a Basarabiei noastre, de unde aude au fost strămutați de Imperiul Țarist după 1800, iar locul lor a fost luat de găgăuzii de azi.
Din punct de vedere istoric, teritoriul actualului Karakalpakstan se suprapune peste clasicul teritoriu al Horezmei, un vechi stat iranian constituit în antichitate, cel mai devreme în secolul al VII-lea î. Hr., și care a fost încorporat Imperiului Persan în timpul dinastiei Ahmenide. În anul 712 Horezma a fost cucerită de arabi și a început să se extindă între Marea Caspică și Râul Syr Daria, dar a fost cucerită de Amir Timur (Timur Lenk) în anul 1388. După aceea, la începutul secolului al XVI-lea, a intrat în componența hanatului Buharei, pentru ca ulterior să redevină stat cu capitala la Khiva, apoi să cadă sub vasalitate față de Rusi, iar în anul 1920 să devină Republică Bolșevică. Stalin a încorporat-o parțial ca Republica Autonomă Karakalpakstan din Uzbekistan, iar alte părți au trecut la alte stanuri. Este o istorie interesantă prin acest dinamism al formelor statale, un fel de „state în mișcare”, dacă ar fi să parafrazez o vorbă a istoricului Arnold Toynbee. Scriu toate acestea deoarece cred că istoria ne ajută să înțelegem mult mai bine ceea ce vedem în prezent. Iar toate acestea s-au petrecut într-un spațiu arid, între deșerturile Karakum și Kâzâlkum.
Ei bine, vedem pe teriotiul de azi al Karakalpakstanului câteva zeci de fortărețe, dovadă a importanței strategice a zonei, dar și a modului de viață războinic pe care îl duceau puținii locuitori din deșert. Cel mai bine păstrată fortăreață este Kyzyl-Kala, veche de două mii de ani și reconstruită recent. Sunt dovezi arheologice privind concentrarea populației în zonele cursurilor de apă, acolo unde s-au descoperit și sisteme de irigație extensivă. În timpul URSS-ului au fost construite mari sisteme de irigație care preluau apa râului Amu Daria, ceea ce a început să ducă la scăderea nivelului apei în Lacul Aral, fenomen despre care mi-am propus să vorbesc într-un episod viitor. Schimbările climatice actuale au dus la intensificarea secetei, iar utilizarea intesivă a apei celor două râuri, Amu Daria și Syr Daria, în partea de est duce efectiv la o criză a apei în vest, spre Aral.
Cum trăiesc oamenii din acest imens spațiu deșertic? Oricât ar părea de surprinzător, pescuitul este una dintre principalele surse de hrană, dar efectele intensificării secetei se resimt din ce în ce mai puetrnic. De asemenea, se cultivă bumbac, orez în câteva zone, precum și fructe în bazinele răurilor, acolo unde sunt posibile irigații. Am găsit prune și piersici, pere și pepeni. De asemenea, sunt și câteva podgorii. Desigur, toate aceste activități agricole se concentrează pe valea râului Amu Daria, restul teritoriului fiind un platou de piatră și o întindere de nisip.
Cercetările arheologice au scos la iveală că în antichitate aria fertilă era mult mai întinsă, cu mai multe oaze. În timp au apărut așa-numitele „sărături”, adică sol sărat care trebuie spălat pentru a putea fi folosit în agricultură. În perioada comunistă s-au folosit pesticide în exces, iar în prezent se resimt și efectele acestora.
Pe scurt, oamenii din această zonă aridă duc o adevărată luptă cu natura pentru a supraviețui. Străbaterea deșertului este nu doar o experiență vizuală, ci îți oferă prilejul de a înțelege ce înseamnă a trăi în asemenea condiții dificile în care natura nu este deloc darnică. Cu atât mai mult, sunt de admirat acești oameni care rămân să trăiască în locurile în care s-au născut și înfruntă condițiile neprielnice. Așa cum îmi spunea unul dintre aceia cu care am stat de vorbă, la ei viața are o altă valoare, apa este la fel de prețioasă precum aurul, iar un fruct copt le oferă o bucurie imensă. Am mâncat o felie de pepene la un popas și am văzut zâmbetul triumfător al celui care mi-l vânduse după ce i-am spus că-i foarte bun. În jurul nostru, o perdea de vegetație, iar dincolo de ea, nisipul neiertător al deșetului, simbol al deșertăciunilor noastre.