Să vezi Delta Dunării atunci când vara se îngemănează cu toamna este o experiență care merită să fie trăită. Lumina soarelui nu mai este la fel de puternică precum în august, iar aerul are nevoie de timp pentru a se încălzi și a se face transparent, așa că simți confortabil trecerea de la noapte la zi și poți să reflectezi pe îndelete privind luciul de apă. Am ajuns la Tulcea, poarta de intrare în Deltă, într-o asemenea zi privilegiată de septembrie.
M-am bucurat să văd că orașul arată mult mai bine decât decât în anii 1990 și a devenit mai atractiv decât mi s-a părut la vizita precedentă. Principala transformare o reprezintă faleza refăcută pe toată lungimea, de la gara modernistă până dincolo de Hotelul „Delta”. Mobilierul stradal a fost ales inspirat, cu stâlpii de iluminat public ușor înclinați, cu profilul unui zbor de pasăre marină, și cu fântâna arteziană care se joacă cu elementul dominant aici, apa. Dacă te primbi prin oraș vezi că infrastructura stradală a fost pusă la punct, că blocurile comuniste au primit fațade într-o cromatică adecvată, iar mulțimea de localuri dovedește că turismul este o practică a zonei. Într-adevăr, încă mai sunt turiști români și străini, în hotelul meu vorbindu-se în limba lui Goethe, dar și în aceea a lui Hristo Botev.
Un turist german intră involuntar în vorbă cu mine la micul dejun și, dacă tot a făcut-o, continuăm să schimbăm păreri. Îmi spune că este bucurs că a venit în această călătorie pentru că a descoperit o natură paradisiacă, „cea mai frumoasă deltă a lumii, cea mai puțin stricată de prezența distructivă a omului”, continuă Jurg, căci așa îl cheamă, mărtrisind că a văzut multe și are termeni de comparație. Pot să confirm că așa este, avem o mare comoară și poate ar trebui să avem mai multă grijă de ea, să o folosim așa cum trebuie și să o prețuim mai mult. Discuția noastră alunecă inevitabil înspre gastronomie și fața bonomă a neamțului radiază de plăcere. Îmi dau seama că a avut experiențe care l-au surprins, iar cuvântul pe care îl rostește repetat este „Delicatessen!” Putem cuceri lumea cu aceste bunătăți, de la borșul pescăresc la chefalul la grătar, cu nimic mai prejos decât un „chowder” irlandez sau o doradă mediteraneeană.
În ziua în care am ajuns la Mila 23 i-am revăzut pe oamenii locului, trăitori acolo de generații, cu fețele bronzate și bătute de vânt, dar de o blândețe călduroasă care arată că asprimea naturii modelează în bine caracterele oamenilor. Am stat de vorbă cu ei, animați cu toții de o tărie lichidă, și am ajuns la subiectele zilei. Da, nu mai este la fel de mult pește în Deltă, ca în vremurile de altădată, dar este suficient atât pentru oameni cât și pentru păsări, pentru pelicani și cormorani, numiți „niște mâncăi”, de unul dintre pescari. Viața lor s-a îmbunătățit în ultimii douăzeci de ani, mai ales după ce au început să vină fondurile europene, însă ceea ce îi supără cel mai mult sunt șmecheriile politice făcute peste capul lor, pornind de la alte interese decât cele ale localnicilor. Ar vrea să-i aibă aproape pe cei care iau decizii, căci, cum spunea unul dintre ei, „Ce, dacă ajungi la București trebuie să te faci fudul și să te ții cu nasul pe sus?” Cât privește războiul din Ucraina, ei îl simt, îl aud uneori, îl și discută, diversitatea etnică de aici fiind un creuzet în care naționalismele ard altfel. Un bărbat face semnul crucii și spune laconic „Doamne ferește!”
Norocul a făcut să întâlnesc un fost student care a continuat la unul dintre masteratete noastre, chiar mă abordase la un moment dat pentru a face lucrarea de dizertație sub coordonarea mea, apoi a dispărut și nu am mai știut nimic de el. Întâlnirea noastră întâmplătoare a fost pe drumul spre Tulcea, el megând acasă, la părinți. Dialogul nostru m-a ajutat să descifrez misterul: nu a abandonat filosofia, numai că a trecut, așa cum mi-a spus el însuși, de la Nietzsche și Freud, de la critica creștinismului, la spiritualitatea creștină și la modelul creștin, filocalic, de viață. Îmi spune că în vara aceasta a călătorit, iar din toamnă vrea să urmeze cursuri de limbi clasice. Și pentru că întotdeauna o coincidență ascunde ceva, stând de vorbă am descoperit că fiecare dintre noi ajunsese în această vară la Bari, la Biserica Sfântul Nicolae, celebră prin spiritul ei ecumenic, cu slujbe simultane în rit ortodox și în rit catolic pe cele două niveluri ale lăcașului. Ne-am despărțit mizând pe promisiunea mută a destinului, aceea că ne vom mai întâlni.
Vizitez și Muzeul de Artă și rămân surprins de bogăția colecției. Au picturi ale unor artiști din plutonul valoric fruntaș, de la Aman și Grigorescu la Pallady și Tonitza. Sunt prezenți giurgiuveanul Nicolae Dărăscu și tizul meu, Eustațiu Stoenescu. Am mai descoperit două opere pe gustul meu, „Pasiune” de Ion Țuculescu și „Portret de bărbat” de M. H. Maxy. Dar să nu uităm și ce-i al locului, excepționalul Muzeu al Satului Pescăresc Tradițional, obligatoriu pentru cine vrea să înțeleagă lumea deltei și locuirea ei, cu toate cele ce sunt, frica, frigul, foamea, erosul și logosul.
Acum, când scriu aceste rânduri, după ce am aflat că amicul Hegel are gripă, soarele își cere drepturile naturale aruncând umbre peste pagaia lui Patzaichin, iar un ponton scârțâie metaforic la mal, prevestind o toamnă amăgitoare.