În timp ce scriam textul anterior, „Claponul aristocrat”, povestea creșterii și pregătirii claponului pentru sacrificiu, un succesor al celui precedent, „Poftă bună!”, în care prezentam meniul de acum peste o sută de ani de la un dineu dintr-un castel britanic, mi-am adus aminte de o însemnare pe care o citisem la scurt timp după ultimele alegeri parlamentare de la noi. Referitor la negocierile de atunci și la comportamentul politicienilor, Alfred Simonis scrisese pe pagina sa de Facebook: „Marea crăpelniță cu funcții s-a încheiat. Mesenii – ghiftuiți. Programul de guvernare n-a fost redactat încă. Sănătatea, Economia, Educația mai pot să aștepte. Ghiftuiți după marea crăpelniță, autointitulații negociatori, de fapt niște prădători lacomi, se vor ocupa și de problemele românilor, poate după siestă.”
Am selectat acest fragment și l-am pus la păstrare, cu gândul de a-l folosi când voi avea ocazia să vorbesc despre imaginarul colectiv, spațiul public și valoarea de întrebuințare a unor expresii, în cazul de față „marea crăpelniță”. De fapt, ideea de mare crăpelniță nu exprimă nimic altceva decât lăcomia celui care se ghiftuiește până nu mai poate. Firește, conceptul are echivalențe cel puțin în toate culturile europene, căci lăcomia fără margini ține de anomaliile inevitabile ale naturii umană.
Acum este timpul să scot de la naftalină ideea de mare crăpelniță și să o desfășor într-un comentariu cultural în care îmi permit să fixez câteva repere.
Începem cu ospețele aritocrației gentilice romane, apanaj al așa-numiților patricieni (glumind puțin, de unde și numele cârnaților grași, „patricienii”), nobili burtoși, iubitori de opulență și desfrâu, unde felurile de mâncare erau servite de femei gata oricând să ofere plăceri erotice, dansând aproape goale printre platourile cu cărnuri. Avem numeroase mărturii despre aceste petreceri, dar cea mai impresionantă este aceea oferită de Petronius în romanul Satyricon, în episodul obsesiv și vulgar al „Cinei lui Trimalchio”. Regizorul italian Federico Fellini va ecraniza romanul și din episodul cinei va dezvolta dimensiunea onirică de tip suprarealist, parcă tocmai pentru a accentua că este greu să crezi că așa ceva se întâmpla în realitate. Dar romanii aveau și o tehnică de supraviețuire la aceste ospețe, nimic altceva decât producerea vomei pentru a o lua de la capăt după ce se clăteau în gură cu încă un pahar de vin.
Al doilea moment din imaginarul cultural datează din plină Renaștere, cu personajul Pantagruel creat de Rableais. Pantagruel are drept principiu de viață să mănânce, să bea și să se veselească, dedat unor asemenea ispite și nevoi primare, în răspăr cu viața călugărească și cu principiile cumpătării propagate de învățații de la Sorbona. Pantagruel are o poftă de mâncare nestăpânită, iar pântecul său colosal este oricând gata să primească un ospăț cât mai îmbelșugat, mai mult decât copios, să-l numim sardanapalesc (sau sardanapalic?).
Al treilea moment poartă, în traducere românească pentru „La grande bouffe”, chiar acest nume, „Marea crăpelniță”. Este un film realizat de Marco Ferreri în anul 1973, cu câțiva mari actori, Marcelo Mastroianni, Michel Piccoli, Philippe Noiret, Ugo Tognazzi. Patru prieteni, un judecător, un pilot civil, un realizator de televiziune și un patron de restaurant de lux, sătui de viață, se retrag într-o vilă pentru a mânca până la moarte. Cheamă și trei prostituate, dar acestea vor pleca repede, lăsându-i doar în prezența feminină a unei învățătoare care venise cu elevii să viziteze teiul sub care se odihnea Boileau, teoreticianul artei poetice. Considerat sordid și vulgar la Cannes de către Ingrid Bergman, filmul a devenit unul cult, apreciat drept o satiră la adresa consumerismului și a societății burgheze decadente. Sinciderea sadică a celor patru prin consumul de mâncare este o metaforă a sinuciderii ca sens al vieții în societatea consumeristă. La final sunt aduse alte hălci de carne, lăsate de izbeliște prin curte. „Gândește-te că ești un indian înfometat și mănâncă”, spune unul dintre ei. Mațele pârâie, iar satisfacția stomacului prea plin aduce moartea. Spectacolul devine grotesc, unul al disperării, atunci când ne dăm seama că, de fapt, în cele din urmă, așa arată viață noastră, ca un drum către moarte într-un sistem al consumului în care noi suntem cei devorați de propriile pofte nesățioase.