15.2 C
Giurgiu
vineri, aprilie 19, 2024

Nicolae Barbu, candidatul care toarnă apă în vin (I)

1. Tulceanul Nicolae Barbu (originea i-a marcat...

Tașkent, tur de oraș într-o zi (II) Piața imamului Khast

Să continuăm turul ideal al orașului Tașkent....

Nicolae Spătaru Milescu, cărturarul călător

OpiniiNicolae Spătaru Milescu, cărturarul călător

Unul dintre proiectele mele de călătorie pe care l-am amânat de mai multe ori din diverse motive este acela de merge pe urmele lui Nicolae Spătaru Milescu pe baza însemnărilor sale cuprinse în Jurnal de călătorie în China. De mai multe ori am ajuns prin locurile evocate de acesta, dar nu am reușit încă să fac drumul cap-coadă, așa cum l-a făcut el între anii 1675 și 1678, de la Tobolsk și până la Beijing, traversând Siberia, Mongolia și China. Le-am povestit multora despre proiectul meu și nu au fost rare ocaziile în care am descoperit cât de puțin este cunoscut cărturarul născut în ținutul Vasluiului, în satul Milești, de unde și numele său, adugat însă de alții, pentru că el a semnat întotdeauna drept Nicolae Spătaru, mai bine zis, Nicolaus Spatharius, pentru că limba latină era pe atunci folosită în cancelariile Europei. Și-a zis „Spătaru” cu îndreptățire, din simplul motiv că chiar a fost spătar la curtea domnească a lui Gheorghe Ghica în Țara Românească. Avea și porecla de „Cârnu” pentru că, ambițios din fire, dornic să ajungă și pe scaunul domnesc, a fost mutilat preventiv de un domnitor care dorea să nu aibă rivali, se pare că ar fi vorba de Ștefăniță Lupu, dacă ar fi să-l credem pe Ion Neculce.

Nicolae Spătaru este unul dintre marii noștri cărturari și cred că opera sa ar merita mai multă atenție, atât pentru scrierile sale originale, inclusiv un studiu filosofic remarcabil, cât și pentru opera sa culturală, el fiind primul care face o traducere integrală în limba română a Vechiului Testament.  A fost unul dintre diplomații poligloți ai Europei, știutor de latină, greacă, slavonă, turcă, rusă, franceză și italiană. A avut numeroase misiuni diplomatice, de la capuchehaie în Imperiul Otoman, adică un fel de ambasador al Țării Românești, trimis ca sol la Berlin și Stockholm, apoi dimplomat pe lângă Ludovic al XIV-lea, având un rol important în negocierile pentru realizarea unei noi alianțe anti-otomane. Se păstrează o scrisoare în care Ludovic al XIV-lea îi răspunde domnitorului Gheorghe Ștefan și îi mulțumește pentru scrisorile trimise prin „le Baron Spatarius, cy-devant vostre Général”. Doar această enumerare ne atrage atenția asupra unei vieți remarcabile despre care ar merita să știm mai multe pentru a-l promova ca personalitate reprezentativă a spațiului românesc.

Dar cum a ajuns Nicolae Spătaru să facă acea aventuroasă călătorie prin Orientul Îndepărtat, povestită în jurnalul său?  Și în acest caz faptele sunt cu totul speciale. Patriarhul Dosoftei al Ierusalimului este rugat de țarul Aleksei Mihailovici al Rusiei să-i trimită în ajutor o persoană cunoscătoare de mai multe limbi, iar Nicolae Spătaru este cel ales. Ajunge la Moscova în anul 1671, face o bună impresie  și devine membru al curții. După câțiva ani, țarul Aleksei îl trimite în solie în China și așa se desfășoară aventura parcurgerii unui spațiu imens. În Jurnal este oferită o descriere de detaliu a ținuturilor străbătute, de la aspecte geografice la cele privind obiceiurile și tradițiile populațiilor întâlnite. Se pare însă că obiectivul principal nu a fost atins, adică nu s-a întâlnit cu Împăratul Chinei, dar nu pentru că acesta nu ar fi vrut să-l primească, ci pentru că Nicolae Spătaru nu a acceptat protocolul impus, considerând că regulile imperiale ale primirii unui oaspete sunt umilitoare.

Jurnalul călătoriei este impresionant pentru cine este interesat de asemenea explorări și, deopotrivă, dă măsura nivelului cultural ridicat la care se afla Nicolae Spătaru. Redau doar un fragment de mare profunzime despre gândirea chineză: „Credința chinezilor este de trei feluri, căci se împarte în trei trepte. Cea dintâi și cea mai veche este cea filosofică. A doua este cea idolatrică. A treia este cea epicureană sau ateică. Toate aceste trei trepte sunt numite de chinezi Sankiao, adică învățătura întreită: totuși treapta filosofică este mai în cinste decât celelalte două, și în teorie și în practică, pentru că oamenii de această credință sau de acest rang stăpânesc întreaga împărăție chineză, căci nobilii, voievozii și conducătorii fac parte din rangul filosofilor. Cei simpli și neînvățați nu sunt primiți în asceastă cinste. În limba chineză această treaptă sau rang filosofic se numește iukiao, și doctrina aceasta recunoaște că la începutul lumii a fost frumusețea, pe care o venerează în locul lui Dumnezeu. Totuși, multe din cărțile lor vechi filosofice scriu că la început stă cerul: că există un împărat preaminunat și acesta este cel care cârmuiește întreaga lume; și mai scriu că ființa și firea acestuia nu sunt cunoscute. De asemenea, că nu pot ști cum să-l cinstească și de aceea găsesc cu cale că este mai bine să nu-l cinstească deloc, decât să i se închine și să greșească. Și oamenii din acest cin nu fac nimic alta decât să cerceteze mereu și să vegheze cum este mai bine să cârmuiască și să stăpânească poporul. De asemenea se străduiesc să învețe datinile și obniceiurile cele bune. Și această filosofie se împarte în trei, căci trei sunt lucrurile pe care silesc să le cunoască: întâi, despre cer, ce este și cum este el; al doilea, despre pământ, ce și cum este, al treilea, despre om, cum este și cum ar trebui să fie. Ei spun că pe aceste trei trepte se sprijină întreaga lume.”

Dezbaterea acestui text complicat și sintetic o facem atunci când ne vedem într-o iurtă din Deșertul Gobi. Primii care vor vorbi vor fi cei care știu să aprindă focul.

Articole noi

Vezi si alte etichete:

Ultimele articole