MOTTO:
,,Nu e nimic și totuși e
O sete care-l soarbe”
M. Eminescu
Filosoful german Martin Heidegger într-una dintre cărțile sale ,,Introducere în metafizică” decide că cea mai importantă întrebare pe care și-o poate pune un om care speră să devină filosof este aceasta: ,, De ce există ceva în loc de nimic”. Nu cumva nimicul e mai ușor? După Heidegger, a fi filosof presupune să pui această întrebare și să încerci un răspuns. Sunt de acord cu acestă poziție a marelui filosof, numai că această întrebare fundamentală este ea însăși interogabilă sub cel puțin două aspecte (Heidegger le concepe ca subînțelese și le tratează ca atare, numai că eu nu cred că este așa).
El subînțelege că există ,,nimic”, fără să încerce măcar să definească nimicul, dacă tot există. Ba mai mult decât atât, nimicul existând – e decizia lui – în ce sens este ușor? Simplificând, Heidegger se întreabă pur și simplu cum e cu putință ființa, când ne-ființa e mai la îndemână, mai accesibilă. (Așa că mi-am adus aminte că marele scriitor Milan Kundera a scris o carte excelentă cu un titlu care rezonează cu celebra propoziție. Cartea se numește ,,Insuportabila ușurătate a ființei”.)
Deci problemele sunt două: dacă există nimic și de ce nimicul e mai ușor. Ca să fie ușor, trebuie mai întâi să existe. Dar cum să existe, dacă e nimic?
Eminescu încearcă și el să aproximeze, să ,,descrie” poetic situația, pentru că zice: ,, Nu e nimic și totuși e/ O sete care-l soarbe,/ E un adânc asemene/ Uitării celei oarbe.”
Eminescu mai zice: ,,La-nceput, pe când ființă nu era, nici neființă”. Atunci ce era? Era nimic. Dacă era nimic, atunci cum de este posibil ceea ce descrie Eminescu la un moment dat. ,,Dar deodat un punct se mișcă cel dintâi și singur. Iată-l/ Cum din chaos face mumă, iară el devine Tatăl”.
Asta înseamnă că nimicul este fecundabil, ceea ce presupune să vedem că nimicul nu e doar nimicitor, ci și creator. Dar cum să fie creator nimicul?
Blaga își dă și el în petic pe acestă temă, zicând: ,,Nimicul zăcea-n agonie/ și singur plutea-n întuneric și dat-a/ un semn Nepătrunsul:/ Sa fie lumină!// O mare/ și-un vifor nebun de lumini/ făcutu-s-a-n clipă. ”
Este uimitor cum cei doi mari poeți folosesc același concept al Nepătrunsului. Eminescu zice ,,când pătruns de sine însuși odihnea cel nepătruns”. Dar ce poate să însemne Nepătrunsul? Ce anume nu poate pătrunde nepătrunsul? Evident, gândirea noastră poetico-metafizică. Lucian Blaga teoretizează această limită indepasabilă, când lansează conceptul de ,,cenzură transcendentă”. Marele Anonim nu suportă dezvăluirea. Ceea ce se poate face este să amplificăm misterul, adică să practicăm ceea ce el numește ,,cunoașterea luciferică”: ,,Și tot ce-i neînțeles/ Se schimbă-n neînțelesuri și mai mari.”
,,Când deodat un punct se mișcă…” – un fel de ,,Big Bang” în varianta Eminescu. Numai că ne putem întreba ce era înainte de acest punct de mișcare. De unde răsare el? Din nimic? Dar din nimic, nimic răsare: ex nihilo nihil. Respectând principiul cauzalității, putem concepe că Big Bangul a fost el însuși cauzat, iar ceea ce l-a cauzat e obligatoriu să aibă o cauză, care de asemenea trebuie să aibă o cauză.
Exasperat Aristotel de experiența acestei infinitudini a cauzei care ea însăși trebuie cauzată și regresiunea care uită să se mai termine, simte că trebuie să ia o decizie: ,,Asanke stenai”. Trebuie să ne oprim și să instituim prima cauză: protokinon= Primul Motor care mișcă totul fără ca el să fie mișcat.
Dar cum poate ceva care nu e mișcat să se miște? ,,Sărmanul” Aristotel își dă seama de aberație, dar nu știe ce să facă mai mult. Iar eu îl înțeleg. Simt nevoia să spun asta: Vai de capul minții noastre!
Astfel înțeleg mai bine îndemnul lui Parmenide sub cele două axiome: ,,Ființa este și nu poate decât să fie” – ,,Neființa nu este și nu poate decât să nu fie”. În concluzie, ,,e totuna a fi și a gândi” . Nu întâmplător opera lui Parmenide se cheamă ,,Poem pedagogic”, pentru că Parmenide, primul învățător, ne învață că sarcina gândirii e să gândească ființa și mai apoi ființa umană. Să lăsăm negândit nimicul, fie că e greu, fie că e ușor, fie că nu e.
Heraclit îl completează sesizând că ființa nu este imobilă, ci devine: pantha rei. În ecuație, devenirea ființei este ființa devenirii. E ca și cum trebuie să acceptăm că nu putem înțelege totul și să suplinim acest eșec prin înțelegerea faptului că nu înțelegem.