Acum câteva zile, la mijloc de iulie, am ajuns la Budapesta cu o scurtă treabă la o ambasadă pentru obținerea vizei de călătorie. Asta-i situația, Africa de Sud și-a închis consulatul de la București în timpul pandemiei și închis a rămas. Ce poate aduce nou o vizită într-un oraș pe care în ultimii patruzeci de ani l-am văzut de aproape douăzeci de ori, iar dacă ar fi să însumez numărul zilelor petrecute aș ajunge spre trei luni? Firește, știu aproape totul despre oraș, așa că o vizită în plus, pentru a nu cădea în platitudinea inductivistă a adăugării a încă unei experiențe, poate aduce chiar noutatea unei experiențe ca atare, așa cum este ea în singularitatea ei, adică acel „aici și acum” care face să pară inedită orice asemenea întâlnire perceptuală cu un loc.
Am zburat de la București la Budapesta cu un ATR, străbătând un cer care nu anunța furtuna puternică care va travesa Bucureștiul la începutul serii. Era vizibilă doar o întunecare suspectă la orizont, dar am pus-o pe seama poluării. După ce am terminat treburile am făcut un calcul și am conchis că mai am trei ore la dispoziție pentru Budapesta. Am ales să fac o plimbare pietonală în zona centrală pentru a lua pulsul orașului.
Am străbătut de la un capăt la altul strada pietonală Váci, considerată inima zonei turistice, cu magazine și restaurante. Strada este în Pesta, paralelă cu Dunărea, și leagă la capete piața Vörösmarty de celebra Piață Centrală. Clădirile au valoare istorică și arhitectonică, cele mai multe fiind în stil baroc și neo-renascentist, plus câteva fațade eclectice. Piața Centrală a rămas un punct de atracție pentru turiști, căci acolo găsești produse tradiționale, de la cârnățărie și gulaș la vinuri de Tokaj, precum și produse de artizanat ori diverse suveniruri. Dacă partea agroalimentară de la parter a rămas așa cum o știam, la etaj au apărut mai multe mici magazine care vând diverse produse care nu au neapărat legătură cu orașul și tradițiile maghiare. Este acel gen de comerț globalist care se insinuează și acolo unde mai existau insularizări ale autenticității. Am continuat plimbarea pe faleză între Podul Liberății (fost franz Iosif I) și Podul cu Lanțuri, privind pe partea cealaltă, spre Buda. Din păcate, rezultat al secetei din ultimele luni, nivelul Dunării este mai coborât ca niciodată. Am revenit apoi în zona Universității Corvinus, curios să văd ce se întâmplă pe acolo la mijloc de iulie.
Am avut timp și de un prânz, cu un șnițel în stil vienez și o bere Sopron, iar ca desert m-am desfătat cu un kürtőskalács, cozonac secuiesc pe românește. Deși mă aflam în epicentrul turistic al orașului am rămas surpins să constat că turiștii sunt foarte puțini. Cât despre prețuri, sunt chiar mai mici decât la București, semn că i-am depășit pe unguri la cantitatea de bani pe care o avem prin buzunare, ceea ce este confirmat și de statisticile economice, fapt recunoscut și de suveranistul Viktor Orrban. Aș spune că vizitarea Budapestei te ajută să îți dai seama cât de mult a progresat Bucureștiul în ultimele două decenii
În ceea ce mă privește, dacă mă gândesc la prima mea vizită la Budapesta, în vara anului 1983, îmi amintesc că la coborârea pe peronul Gării Keleti am trăit șocul întâlnirii cu Occidentul: la chioșcurile de răcoritoare se găsea Coca Cola la sticle de un litru, inexistentă pe atunci în România, iar la un magazin de textile din apropiere găseai blue jeans marca Brooklyn. Nu mai pun la socoteală „minunile” pe care le-am descoperit apoi în zilele pe care le-am petrecut prin oraș. Acum, în anul de grație 2025, nu mai găsesc nicio deosebire în privința stilului de viață, ba chiar aș spune că Bucureștiul este mai dinamic, mai divers și mai cheltuitor.
După cele mai bine de trei ore de reconectare la realitatea cotidiană a Budapestei am căutat un taxi care să mă ducă la aeroport la un preț corect, misiune destul de grea, pentru că mulți șoferi îți spun din start prețuri speculative foarte mari și este sificient să-i vezi pentru a înțelege că nu are rost să negociezi. În cele din urmă am găsit un tânăr rezonabil cu care am și glumit pe seama colegilor săi.
Ajuns la aeroport am aflat că zborul spre București este întârziat. Am intrat pe internet și am aflat că orașul trăiește o furtună puternică. Am văzut imagini cu copaci rupți și acoperișuri desprinse, apoi am găsit și știrea că pe Otopeni sunt întârzieri.
Așa că m-am lăsat pradă memoriei și alegerilor ei inconștiente. Imaginile au început să vină în memorie mai multe deodată, însă am ales și mi-am fixat atenția asupra uneia dintre ele. Era prima vizită, aceea din anul 1983, când am ieșit pentru o lună din România comunistă pentru a vedea pe cont propriu trei țări frățești, Ungaria, Cehoslovacia și Republica Democrată Germană. Pentru că restricțiile valutare nu-ți permiteau să ieși din țară cu valută peste echivalentul a 2400 de lei, am drămuit fiecare bănuț. În privința cazărilor, am identificat două surse de economisire: să mă cazez la cămine studențești și, acolo unde era posibil, să dorm prin locuri publice, gări sau parcuri. De asemenea, urma să păcălesc unele nopți călătorind cu trenul de noapte. Dar pentru a te caza la căminele studențești care se transformau pe timpul verii în hoteluri pentru tineret trebuia să ai legitimație de student internațional, iar România lui Ceaușescu, asemnea Albaniei, decisese să nu facă parte din organizație. Ce am făcut? Am luat la mine carnetul de student și două fotografii, am căutat sediul din Budapesta al organizației studențești și am devenit individual membru al ei, deși, repet, țara mea, România, nu dorise să fie membră. Păstrez și acum această legitimație drept dovadă a modului în care am făcut dizidență și am reușit să mă „opun” deciziilor regimului comunist cu ajutorul tinerilor maghiari care mi-au eliberat legitimația și care în acea zi au fumat „Snagov”.
Cât privește dormitul sub cerul liber, l-am exersat chiar din prima noapte. Știam că pe insula Margareta li se permite tinerilor hippies din Occident să doarmă acolo. Am lăsat bagajele în gară și, doar cu sacul de dormit la noi, am mers pe insulă. Acolo, o atmosferă ca la Woodstock, cu cântări la chitară în stil Joan Baez și Bob Dylan. După miezul nopții toată lumea s-a retras pentru somn. Tocmai adormisem în sacul de dormit când aud zgomot, deschid ochii și văd două lanterne care luminau spre noi. Era o razie a miliției maghiare. Cereau pașapoartele și le dădeau înapoi, dar când au ajuns la noi, doi români, au zis că nu putem rămâne acolo și că trebuie să plecăm imediat. Și uite așa am simțit din nou că țara de unde veneam era diferită de țările celorlalți care se mai aflau pe acolo. Veneam din România comunistă, țara dictatorului Ceaușescu, în care liberatea de a fi tânăr se pedepsea.
Atunci, în anul 1983, m-am întors în România comunistă. Acum, în ziua de 17 iulie 2025, mă întorc cu bucurie la București și aștept cu nerăbdare să apară ora de plecare a avionului. Dacă atunci mi se părea că trăiesc un destin în care schimbarea nu depindea de mine, gândul care mă ține treaz acum în avionul care zboară de la Budapesta la București este că România este țara mea și depinde și de mine ce se întâmplă cu ea.
Aterizăm fără turbulențe pe pista udă din Otopeni. Furtuna a trecut.