19.5 C
Giurgiu
joi, februarie 29, 2024

Tașkent, Muzeul de Arte Aplicate

Nu poți să înțelegi un popor și...

Catedrala Înălțării și parcul „Panfilov” din Almaty

Poate nimic nu ilustrează mai bine caracterul...

Șah la rege cu nebunul

S-a dezbătut și votat bugetul. Joi. Ce...

O zi prin Cheile Medeo și Valea Șimbulak, până la Ghețarul Touyuk-Su

OpiniiO zi prin Cheile Medeo și Valea Șimbulak, până la Ghețarul Touyuk-Su

Din Almaty se văd munții Tian Șan, așa că petrecerea cel puțin a unei zile la înălțime devine o obligație pentru un turist care vrea să exploreze și să vadă cât mai mult. Avem un plan stabilit până la nivel de detalii, iar realizarea lui depinde de respectarea timpilor alocați fiecărui obiectiv. Plecăm la opt fix din Almaty și în mai puțin de jumătate de oră, după parcurgerea a vreo 15 km., urcăm cu microbuzul pe drumul care duce la intrarea în Cheile Medeo. Vremea se anunță foarte bună, cu cer senin, așa că vizibilitatea este destul de bună spre creste.

Chiar la cumpăna versanților muntoși, la altitudinea de peste 1600 de metri, se află un complex sportiv cu un patinoar care ar deține recordul mondial de altitudine. Într-adevăr, n-am mai întâlnit pe nicăieri un partinoar aflat la o asemeenea înălțime. A fost construit la începutul anilor 1950 ca bază de antrenament pentru patinaj viteză, modernizat apoi după independența Kazahstanului. Are o suprafață de circa 10 000 de metri pătrați, o tribună cu opt mii de locuri și o nouă tabelă electronică de afișaj de 200 metri pătrați. Aici au fost doborâte peste o sută de recorduri, îm special în probe ale patinajului viteză, iar după modernizare au fost găzduite competiții importante, așa cum au fost Jocurile Asiatice de Iarnă în anul 2011 și Campionatul Mondial de Fotbal de Iarnă (în engleză „Bandy”), un sport inventat – cum se putea altfel? – în Anglia și practicat în prezent în țările scandinave, unde există și echipe profesioniste, și în unele state din fosta URSS. De fapt este un amestec între fotbal și hochei pe gheață, se joacă în 11, inclusiv portarul, dar cu crose. Văzând această bază sportivă mi-am explicat și de ce Kazahstanul are o echipă de hochei pe gheață destul de bună, nu chiar în elită, dar în a doua grupă valorică, să zicem așa. Altfel, mă tot întrebam pe unde se antrenează kazahii în imensul deșert din cuprinsul țării, iar de acum am un răspuns.

Tot în aceeași zonă, la cumpăna munților, se află un dig protector de mari dimensiuni, cu coronamentul la peste 1700 de metri, și cu un bazin de retenție menit să adune torentele de ape norioase care se prăvălesc spre vale de pe versanții munților Tian Șan. Peisajul este pitoresc și spectaculos, defileul fiind delimitat de pintenul montan Kimassar și vârful Kumbel și de bazinele râurilor Malaya Almatinka și Butakovka, la est, și Kimassar și Sarisai, la sud-vest. Aflu că pe unul dintre versanți, atunci când s-au împlinit o sută de ani de la nașterea lui Lenin, în anul 1970, au fost plantați mai mulți pini care formau textul, „Lenin – 100 de ani”, așa cum am avut și noi inscripția „Stalin”, plantată în anii 1950, pe muntele Tâmpa de lângă Brașov, oraș care fusese rebotezat cu numele dictatorului sovietic. Creșterea copacilor, în amabele cazuri, a făcut ca cele două nume să nu mai fie lizibile. Oricum, pinii sunt din abundență și le simți mirosul în aerul proaspăt.

Din Cheile Medo pornesc mai multe trasee pentru amatorii de drumeție montană: traseul Kamissar te duce în două ore pe Vârful Furmanov, traseul Kok Zhailayu duce la izvoarele de apă termală, iar traseul Șimbulak urcă în două ore pe firul văii până la stațiunea cu același nume. Am preferat să urcăm cu telecabina până la stațiunea de ski Șimbulak, la altitudinea de 2260 metri, și de acolo să fac un alt traseu mai dificil.

Este aproape ora prânzului, așa că trebuie să gestionăm timpul și să luăm deciziile cele mai bune. Eu am venit pregătit pentru o ascensiune, la fel Maria și Florin, mai tineri decât mine cu mult, dar, firește, fără experiența mea. Avem echipament corespunzător și ne simțim bine. Ceilalți rămân să ia prânzul în stațiune și apoi se vor întoarce în oraș cu microbuzul, noi vom face ascensiunea dorită însoțiți de un ranger și la întoarcere vom fi preluați contra cost, cu ranger cu tot, și duși până la hotel de un amic al acestuia.

Obiectivul este ambițios, dar ziua lumină este lungă și sperăm să fim suficient de rapizi pentru a prinde înserarea în stațiune. Pornim spre ghețarul Touyuk-Su pe un drum asfaltat care urcă și după cel mult o jumătate de kilometru intrăm pe un drum forestier la capătul căruia găsim un hotel închis, un loc de campare și un monument memorial al turiștilor „pierduți”,  așa cum ar fi la noi monumentul  Nerlinger din munții Făgăraș. Îmi amintesc cu plăcere că am făcut acel traseu în ambele sensuri, dinpre Lacul Bâlea și dinspre cabana Arpașu, cu trecerile prin vestitele puncte de risc „Fereastra Zmeilor” și „La trei pași de moarte (sau infinit)”. Dar să lăsăm amintirile din Făgăraș și să ne întoarcem la Tian Șan.  Suntem deja la 2600 de metri și ramgerul nu ne dă prea mult timp de odihnă. Urcăm în forță timp de vreo două ore, cu o pauză la mijloc, până în punctul Mynzhylki, la 3000 de metri, unde se află un mic baraj de regularizare și o stație meteo. Travesăm râul și continuăm urcușul într-un zig-zag până la 3450 metri, acolo unde drumul se bifurcă. În dreapta se află drumul spre stațiunea de cercetare, iar spre stânga ghețarul. Pentru o clipă îmi încolțește în minte gândul să rămânem acolo, dar nu îl rostesc. Continuăm pe o potecă de-a lungul morenei laterale stângi până dăm de limba ghețarului. Alerg până la contactul cu gheața. Victorie!

Peisajul ne acaparează și ne ține pe loc. Ne bucurăm împreună și mâncăm câte un sendviș și câte o ciocolată, apoi bem multă apă. Deși am făcut un efort intens, organismul este scăldat de adrenalină și nu dă semne de oboseală. Tursinbek, rangerul nostru, ne spune că mai este un drum alternativ de coborâre care poartă numele lui Maiakovski, dar noi ne vom întoarce pe unde am venit.  Pornim la vale. Eu, spre surprinderea rangerului, accelerez, controlând pașii prin forța mușchilor gambei. Este marea mea specialitate în care nu am întâlnit până acum pe nimeni care să mă întreacă, fie că a fost vorba de coborârea pe Jepii Mici sau de pe Muntele Fuji.

Am ajuns la bază când înserarea alungase ziua și umbrele nopții începeau să se arate. La hotelul din Almaty eram așteptați cu o cină ușoară. Nu a lipsit, însoțit de un discurs sărbătoresc, un pahar de vin. Nu, mint, au fost mai multe, tocmai bune pentru a-mi da o stare de fluiditate care m-a frăgezit sub dușul fierbinte care a urmat.

Articole noi

Vezi si alte etichete:

Ultimele articole