Adept al principiului explorării până la detaliu a unei regiuni o dată ce am ajuns acolo, am continuat să cutreier în jurul Lacului Issyk Kul. A meritat, pentru că am descoperit vizual lucruri despre care știam câte ceva doar din cărți sau de pe diverse site-uri pe care le consultasem anterior pentru a da densitate călătoriei. A fost o zi în care am străbătut o porțiune a legendarului Drum al Mătăsii, cam pe acolo pe unde a călătorit călugărul budist chinez Xuanzang în secolul al VII-lea. De fapt, nu era un singur drum, ci erau mai multe variante care se întâlneau în câteva puncte nodale cheie. Petroglifele și balbalii despre care voi povesti se găsesc pe varianta de drum care venea din China traversând munții Tian Shan și o ținea prin vecinătatea Lacului Issyk Kul, adică totul se petrecea pe teritoriul de astăzi al Kârgâzstanului.
Obiectivul dimineții a fost Muzeul Petroglifelor, situat la poalele munților, la nord-vest de Cholpon-Ata, cel mai important oraș de pe malul lacului. De fapt, nu este un muzeu realizat prin organizarea unei expoziții cu artefacte aduse din diverse locuri, ci este un muzeu in situ, în aer liber, amenajat chiar pe locul unde au fost descoperite petroglifele, asemenea unei „grădini de piatră”. Sunt aproximativ 5000 de pietre pe o suprafață de 42 de hectare.
Prima întrebare care îți vine în minte este cum să explici prezența acestor pietre de mari dimensiuni în apropierea lacului, la distanță de munții care se profilează în zare. Să fie iarăși vorba despre un mod miraculos de transport al acelor pietre de cître populațiile din vechime? Nu trebuie să știi multă geologie pentru a înțelege imediat ce s-a întâmplat: la sfârșitul ultimei glaciațiuni, cam cu 12 000 de ani în urmă: pe aici a curs dinspre munți spre lac un ghețar care în deplasarea lui a angrenat blocuri mari de piatră. După ce ghețarul s-a topit, pietrele au ieșit la iveală. Practic, cât vezi cu ochii, pe o suprafață ușor înclinată, se află numeroase blocuri de piatră care au fost găsite acolo de primele populații care au venit aici din zona Siberiei cu mai mult de patru mii de ani în urmă. Aceste populații au folosit pietrele pentru a amenaja sanctuare circulare cu rol ritualic și au scrijelit pe suprafața pietrelor scene de vânătoare, în care apar capre și păsări, dar și reni și, pe o petroglifă răzleață, leopardul de zăpadă. Prezența renilor ridică alte întrebări deoarece nu au fost găsite niciun fel de dovezi privind existența renilor în zonă. Probabul că renul îl aveau doar în memorie, acesta ttrăind mai la nord, de acolo de unde au coborât spre o climă mai blândă aceste populații. Reprezentările figurative ale animalelor sunt foarte spectaculoase, iar ceea ce surprinde este efectul obținut prin schimbarea unghiului de vedere, aceeași imagine părând a fi un ren dintr-o parte și pasăre din alt unghi Nu putem știi dacă aceasta a fost intenția inițială ori este doar o găselniță a arheologilor contemporani.
Triburile Saka-Usun, trăitoare în zonă de la sfârșitul Epocii bronzului și până la începutul Erei noastre au practicat diverse ritualuri șamanice, inclusiv sacrificii. Treptat, pietrele au început să fie ornamentate cu siluete umane stilizate, iar ulterior, cam la începutul religiozității de tip monoteist, dovadă că ceva fundamental se schimbase în mintea oamenilor, au început să deseneze în piatră și chipuri umane. A urmat chiar o perioadă de rafinament, aș putea spune, în care erau căutate pietre de dimensiuni mai mici pe care erau scrijelite fețe de oameni. Aceste pietre cu chipuri omenești se numesc „balbali”, iar această practică s-a răspândit în întreaga regiune, devenind dominantă în perioada pre-islamică, mai înainte ca noua religie monoteistă să impună un nou cod reprezentațional.
Muzeul dedicat exclusiv balbalilor l-am văzut în a doua parte a zilei, fiind situat mai departe de lac și aproape la poalele munților Tian Shan, în valea Chüy, acolo unde, în vremurile de glorie ale Drumului Mătăsii, se afla un nod al caravanelor foarte important. Cei care alegeau să continue drumul atacând frontal culmile muntoase schimbau aici, în fostul Balasagun, cămilele cu cai, doar aceștia din urmă putând urca pe potecile abrupte ale munților. Perioada de glorie a Balasagunului, numit acum Burana, a fost în vremea unei formațiuni statale mai puțin cunoscută, hanatul Karakhanid, timp de vreo două sute de ani, de prin secolul al IX-lea până în secolul al XI-lea, orașul fiind întemeiat de o populație de origine iraniană care vorbea o limbă ce o plasa în grupul lingvistic al Sogdienilor. Dacă mai avansăm în istorie, atunci ar fi corect să spun că suntem la limita nordică a fostului hanat de Kokand de la începutul secolului al XIX-lea, rupt din emiratul de Bukhara, cucerit apoi de ruși. Astăzi orașul Kokand se află în Uzbekistan. Într-adevăr, o istorie complicată, așa că nu vă mai spun și povestea regelui cu urechi de măgar.
Astăzi Balasagunul este un platou cu balbali aflat lângă o movilă uriașă din pământ care așteaptă să fie excavată arheologic și un turn de supraveghere, în formă de minaret, restaurat, acum de doar 24 de metri după ce și-a pierdut partea suprioară din cauza unor cutremure. Urc în turn pe un coridor îngust și de sus am o perspectivă convingătoare: văd valea și munții, iar cu ochii minții, cu ajutorul imaginației, văd caravanele de cămile care se grăbesc spre Balasagun și hergheliile de cai care așteaptă să le preia povara pentru a urca munții. Dar este timpul să cobor, sunt invitat la cină de un emir.