SĂMĂDĂUL

Bagi de seamă. Îți dai seama. Îți iei seama. Dai seama.

Filosoful este în esență un SĂMĂDĂU. Așa cum Lică devenise sămădău pentru că dădea seama de porci și își cucerise titlul de Lică Sămădăul (Ioan Slavici, Moara cu noroc), așa și filosoful este un sămădău, numai că este un sămădău pentru oameni.

În ordine cronologică, primul sămădău în cultura europeană este grecul Thales care își dă seama și dă seamă că toate lucrurile sunt făcute din apă. Heraclit la rându-i își dă seama și dă seama că există devenire, schimbare permanentă : pantha rei – nu ne putem scălda de două ori în apele aceluiași râu. Pentru Heraclit era mai simplu să vorbească despre schimbare, când schimbările erau evidente la tot pasul. Mai dificil era să sesizezi ce anume este supus schimbării, care este suportul. Acum iese în evidență cel mai mare sămădău al gândirii grecești, și anume Parmenide, care reușește să vadă sub toate schimbările invariantul de ne-schimbatul: FIINȚA. Performanța e uriașă, pentru că ființa nu se poate percepe, doar schimbările pot fi percepute. Dar Parmenide face saltul de la percepere la concepere: ,,Ființa este și nu poate decât să fie”. Putem spune că Parmenide este inventatorul conceptului ca performanță a gândirii abstracte.

Cum putem împăca viziunea lui Parmenide a ființei imobile, care doar este, cu viziunea lui Heraclit care spune că toate sunt supuse schimbării? Cum împăcăm Ființa parmenidiană cu Devenirea heraclitiană? Soluția constă în modul de a concepe Ființa astfel încât să fie disponibilă devenirii și atunci putem găsi această formulă: că Ființa – ea însăși – devine prin sine spre sine. Sintetizând, Ființa este devenind, iar Devenirea e Devenirea Ființei. Suprasemnificând: CE + CUM = 1 deci devenirea Ființei este Ființa devenirii.

Iată: ,,nunta am sărbătorit” (Ion Barbu). Cine este ,,nașul” acestei nunți? SĂMĂDĂUL!