Îmi place mult teoria lui Arnold Toynbee despre „orașele în mișcare” atât pentru virtuțile ei explicative cât și pentru confirmările empirice pe care i le găsesc pe parcursul călătoriilor mele prin lume. Orașul Samarkand din Asia Centrală, din Uzbekistan, popas obligatoriu pe Drumul Mătășii încă de când acesta căuta o prelungire spre Europa, este un caz remarcabil de oraș care a renăscut întotdeauna, în diverse straturi istorice, tocmai datorită poziției sale privilegiate în spațiul geografic al drumurilor comerciale dintre China, India și Persia, la marginea Deșertului Roșu, vestitul Kîzîlkum, cuvânt pe care atunci când îl pronunți parcă simți cum trosnește nisipul între dinți și te gândești înfiorat la istoria tumultoasă care s-a derulat sub cerul acestor locuri.
Samarkandul este un oraș ciclic al puterii și al declinului, construit, distrus și reconstruit, deopotrivă oraș strategic al armatelor lumii, nod comercial al caravanelor care străbăteau Drumul Mătăsii, centru cultural al înțelepților și de difuzare a marilor idei, credințe și moșteniri cultural-artistice, întotdeauna, indiferent care au fost imperiile sau națiunile sub care s-a aflat, purtând coroana gloriei nemărginite.
Samarkandul preislamic a fost un asemenea punct nodal al lumii încă de pe vremea când vechii greci îl numeau Marakanda, iar Alexandru cel Mare l-a asediat și l-a cucerit cu greu în anul 329 î. Chr., declarându-l, atunci când l-a văzut, că este mai frumos decât își imaginase. Cucerirea de către Alexandru și interludiul elenistic au fost un interval între faimosul Imperiu Ahmenid și cel la fel de vestit al sasinizilor, ambele expresii ale culturii persane și ale credințelor maniheiste. Au venit apoi, prin secolul al VI-lea, invaziile turcice din Altai, și tot cam atunci a început să se răspândească și religia islamică. Smarkandul a devenit, vreme de secole, până la cenzura comunistă impusă de fostul URSS, o capitală a Islamului moderat şi luminat, un centru al dervişilor şi al sufiţilor, al marilor savanți, astronomi şi medici.
Intervalul dintre secolele al VI-lea și al XIII-lea a fost o perioadă de creștere a orașului, urmată de cea mai mare distrugere, când a fost efectiv ras de pe fața pământului de către Hoarda de Aur a lui Ginghis Han în anul 1220. Am vorbit într-un articol precedent despre cele câteva fresce care s-au mai păstrat conservate in situ în Muzeul Afrosiab, merită să fie văzute. Alt obiectiv de interes din ceea ce a scăpat distrugerilor invaziei mongole este mausoleul Profetului Daniel, menționat în Vechiul Testament, un loc de pelerinaj pentru evrei, creștini și musulmani, unde se păstrează sarcofagul imens în care se află rămășițe pământelti ale acestuia. Al treilea obiectiv care trebuie văzut este ansamblul de mausolee Shakhi – Zinda, practic o necropolă multiplă, construite în intervalul secolelor al iX-lea și al XII-lea, ridicate deasupra mormântului lui Kussam, fiul lui Abbas și nepotul lui Mahomed. Sunt mai multe mici mausolele de mare valoare arhitecturală și decorativă, mărutrii ale artei acelei epoci și ale tehnicilor de construcție. Acestea ar fi obiectivele primului tur, adică ceea ce datează de dinaninte de invaziei mongole.
După invazie și distrugere orașul a început să își revină și a atins un nivel de dezvoltare care l-a consacrat în toate privințele. Gloria sa se leagă de Amir Timur, Timur Lenk în cronicile europene, cel care a creat un nou imperiu și l-a învins pe Baiazid, contemporanul lui Mircea cel Bătrân. Imperiul lui Amir Timur s-a extins sub dominația sa sângeroasă între anii 1370 și 1405, iar Samarkandul i-a fost capitală, timp în care s-au construit numeroase clădiri care i-au dus faima în toată lumea ca un oraș al artei și culturii islamice, o veritabilă metropolă de vreo 150 000 de locuitori pe la anul 1400. Urmașii lui, așa numita dinastie timuridă, s-au întrecut arhitectural și au lăsat în urmă capodopere.
Un tur de o zi îți permite să le vezi pe toate. Eu am început din afară spre centru, oarecum într-o ordine croonologică. La margine de oraș se află mausoleul unde este mormântul lui Amir Timur, excepțional arhitectonic și decorativ. Sabina Fati, o ziaristă de-a noastră care a călătorit recent prin zonă, scrie în însemnările ei că i-a convins pe paznici să o lase să coboare în criptă, o fi făcut-o, am încercat și eu, nu am reușit, diferența e că ea a fost „Sigură pe Drumul Mătăsii”. Tot în afara orașului se află și observatorul astronomic construit de Ulugh Beg, nepot al lui Amir Timur, autor al unor observații care l-au făcut cunoascut în Europa ca un fel de egal al lui Tycho Brahe. Se intră apoi în oraș pentru a vedea zona unde se află moscheea Bibi Khanym, numită așa în cinstea celei mai iubite soții a lui Amir Timur. La final lăsăm Piața Registan, indiscutabil, cea mai frumoasă piață pe care am văzut-o în Asia Centrală, în traducere „loc nisipos”, devenită centrul oficial al orașului începând chiar cu Amir Timur și adusă la forma actuală prin străduințele urmașilor săi. Piața este în formă de „u”, fiind străjuită de trei medrese impozante, Medresa lui Ulugh Beg, Medresa Sher-Dor şi Medresa Tilla Kari., întregul complex fiind sub patronajul UNESCO, recunoscut drept patrimoniu cultural al umanității. În fotografie sunt în fața Pieței Registan în ziua de 31 decembrie 2021.
Se discută mult în ultimele două-trei decenii despre programul de restaurare și despre ce s-a făcut, iar controversele nu lipsesc. Într-adevăr, în unele cazuri s-a intervenit asupra structurilor originale și s-au produs modificări, important este să te documentezi astfel încât să știi ce vezi, ce este original și ce a fost reconstruit sau modificat. De exemplu este bine să știi câte ceva despre succesiunea folosirii materialelor de construcție. La început avem cărămida, fără culoare, cu jocuri geometrice. Din secolul al IX-lea se folosește teracota, culoarea albastru fiind dominantă, din secolul al XIII-lea se folosește tehnica arderii pieselor colorate pentru a produce așa-numita majolica, iar din secolul al XIV-lea se adoptă tehnica mozaicului.
După căderea dinastiei timuride și a celei șaibanide, schimbarea radicală a situației geopolitice în Asia Centrală prin apariția în zonă a unor noi actori cu interese majore precum Rusia Țaristă, dar și producerea unor cutremure catastrofale, au dus la o perioadă de declin, în secolul al XVIII-lea ajungându-se aproape la părăsirea orașului. Rușii l-au ocupat pe la 1870 și au început cuplarea lui la Imperiu, iar după destrămarea URSS, Smarkandul a renăscut în noul Uzbekistan.
Dacă ai timp și pentru o a treia zi în Samarkand, așa cum eu mi-am făcut, atunci mai sunt locuri de văzut, de la un interesant Muzeul al satului unde poți afla câte ceva despre tehnologia producerii hărtiei din mătase, făcută, de fapt, din coaja lemnului de dud, la cea mai veche moschee unde se află și mormântul primului președinte postsovietic, Islam Karimov. Într-una din seri am văzut un spectacol la Teatrul de Costume Istorice „El Merosi”, o prezentare a straturilor istorice principale, de la zoroastrism la islam și apoi succesiunea timuridă și șaibanidă. În fine, nu trebuie uitat bazarul.
Am fost de trei ori la Samarkand, întâi înainte de 1989, când am cumpărat un pepene pe care îl țin minte și azi, apoi în timpul pandemiei COVID când am făcut un Revelion la care m-am simțit ca un emir, în fine, ultima vizită, sistematică, pas cu pas, în vara anului 2022, când am devenit un înțelept. Și s-ar putea să ne mai întâlnim pe acolo!