Dacă adevărul ar fi un lucru, atunci am fi îndreptățiți să-l căutăm tot așa cum cotrobăim după câte ceva pe rafturile de la magazin, și poate că l-am găsi rătăcit între conserve de pateu și sticle de vin. Dar nu o facem, semn că știm că adevărul este altceva decât un obiect. Intuițiile noastre ne îndreaptă în mod natural spre înțelegerea adevărului ca o relație între ceea între ceea ce spunem despre lume și felul în care lumea este în realitate. Dacă lucrurile sunt în realitate așa cum spunem noi, atunci înseamnă că spunem adevărul, dimpotrivă, dacă nu sunt, atunci propoziția noastră este falsă. De aceea, căutăm să verificăm de fiecare dată cum stau lucrurile, pentru a ne convinge dacă faptele sunt chiar așa cum pretindem, bunăoară, dacă am sau nu am cinci monede de zece bani în buzunar.
Acest concept intuitiv al adevărului ca o relație de corespondență între rostiri și fapte a fost teoretizat de filosofi încă de la începuturi. Aristotel a lămurit-o din prima: „A spune că există ceea ce există și a spune că nu există ceea ce nu există, înseamnă a spune adevărul. Dimpotrivă, a spune că există ceea ce nu există și că nu există ceea ce există înseamnă a spune falsul.” Mai simplu nici că se poate.
De aici rezultă că ceea ce este adevărat nu este fals și că ceea ce nu este adevărat este fals, precum și reciproca, și anume, că ceea ce este fals nu este adevărat și că ceea ce nu este fals este adevărat. De unde conchidem că adevărul și falsul sunt reciproc exclusive, că nu este cu putință să găsim o cale de mijloc între ele, căci acolo nu am avea nici adevăr și nici fals. Altfel spus, falsul este neadevăr sau non-adevăr, iar adevărul este nefals sau non-fals.
Așa ar trebui să gândim despre adevăr, pornind de la principii normative precum cel al necontradicției, potrivit căruia este imposibil ca o propoziție să fie adevărată și neadevărată în același timp și sub același raport, ori cel al terțului exclus, potrivit căruia o propoziție este fie adevărată, fie falsă, a treia posibilitate este exclusă.
Și încă ceva: adevărul este o proprietate a propozițiilor, iar nu a raționamentelor, acestea din urmă fiind valide sau nu. (Confuzia dintre adevăr și validitate am găsit-o și într-un manual de liceu, sper să fi fost corectată între timp.) Într-un raționament valid, dacă pornim de la adevăr, ajungem în mod sigur la adevăr. Astfel, dacă admitem că „Toți oamenii sunt muritori” și că „Socrate este om”, atunci concluzia va fi „Socrate este muritor”. Raționamentul este valid, iar fiecare dintre propozițiile care îl alcătuiesc sunt adevărate. Dar unde va fi adevărul dacă luăm în considerare contextul în care facem diverse afirmații și procesul inferențial este contaminat de influențe care vin din afara „nucleului logic”, dacă alunecăm pe planul acțiunii și al vieții? Îmi aduc aminte de articolul „Silogismul slav” scris de Lucian Blaga în anul 1923 pentru revista Gândirea. Blaga reformula silogismul de mai sus astfel: „Toți oamenii sunt muritori”, „Socrate este om”, Ergo: „Lui Socrate nu-i rămâne altceva de făcut decât să se sinucidă”. Cum gândim adevărul și validitatea în fața acestei provocări? Mai contează oare că Socrate chiar a sorbit cupa de cucută până la fund?