Prima vizită în Tașkent am făcut-o înainte de anul 1989, cu ocazia unui tur organizat de ONT în capitalele republicilor sovietice din Asia Centrală. Am revenit la mare distanță în timp, abia în iarna anului 2021, când pandemia Covid 19 încă persista, dar Uzbekistanul nu avea restricții de vizitare la fel de dure ca alte țări, fiind suficient un rezultat negativ la un test rapid. Am făcut Revelionul în Uzbekistan și pentru că țara mi-a plăcut, am revenit să aprofundez în vara anului 2022.
Am vorbit cu multe persoane despre aceaste vizite în Asia Centrală și am constatat că domină pe nedrept foarte multe prejudecăți depreciative cu privire la acest spațiu. De aceea, voi scrie în continuare despre aceste țări, în speranța că îi voi încuraja astfel să călătorească într-acolo pe aceia care doresc să trăiască experiențe turistice complexe și să exploreze o lume necunoscută încă.
Ei bine, Tașkentul m-a suprins de la prima mea vizită prin arhitectura urbană modernă, prin sistematizare și prin spațialitatea generoasă, atât în cazul bulevardelor principale cât al spațiilor verzi. În ultimele decenii au fost adăugate construcții moderne, fără a sugruma orașul, dimpotrivă, dându-i o alură de urbe dinamică și prosperă, care a știut cum să profite de sistematizarea lăsată moștenire de regimul comunist.
În acest sens, Tașkentul poate fi considerat un model de reconstrucție, sistematizare și urbanizare, fără excesele demolatoare și incoerențele din multe alte mari capitale, inclusiv Bucureștiul nostru.
De fapt, în reconstrucțiile urbane ale ultimelor secole cap de listă și model este Parisul. Este uluitor ceea ce s-a întâmplat în secolul al XIX-lea în capitala Franței în timpul Împăratului Napoleon al III-lea sub coordonarea baronului Georges Haussmann. Parisul, un adevărat labirint medieval, cu străduțe înguste și întortocheate, a fost demolat și reconstruit așa cum îl știm acum, cu bulevardele sale largi și drepte, cu piețele emblematice și marile clădiri monumentale. Mulți intelectuali ai vremii s-au opus acestei transformări, acuzându-l pe Împărat că distruge identitatea orașului, dar acum ne dăm seama că, practic, a fost creat un alt oraș prin reconstrucție. Parisul a devenit model pentru toate capitalele europene și, acolo unde s-a putut, s-au încercat resistematizări la fel de ambițioase, uneori excesive. Așa au fost trasate și în București, în timpul scurt al mandatului de primar al lui Pache Protopopescu, marile bulevarede axiale.
Reconstrucția Tașkentului nu a fost urmarea unui asemenea proiect, ci a rezultat dintr-o mare tragedie, cutremurul catastrofal produs în anul 1966, în ziua de 26 aprilie, la ora 05.23. Seismologii anticipau un cutremur puternic, însă nimeni nu credea că efectele vor fi atât de devastatoare. Orașul trecuse în intervalul dintre anii 1914 și 1966 prin nu mai puțin de 74 de cutremure cu magnitutdinea între 3 și 6 grade pe scara Richter, iar anterior, în anii 1866 și 1886, avausesră loc două mari cutremure. Un alt mare oraș din zonă, Așgabat, capitala Turkmenistanului, fusese devastat de un cutremur în anul 1948, așa că erau indicii ale unei activități seismice periculoase. Forța cutremurului care s-a produs în Tașkent a fost dată nu atât de intensitatea lui, căci a avut o magnitudine de 5,2, una la care o clădire poate rămâne în picioare, ci de felul în care s-a produs. A fost un cutremur de foarte mică adâncime, la doar 3 sau maximum 8 kilometri, iar epicentrul lui a fost chiar în centrul orașului, de unde a rezultat un efcet de forfecare sau ceva asemănător situației în care cineva îți trage brusc covorul de sub piciaore. Prăbușirea este inevitabilă.
Cea mai mare parte a orașului a fost distrusă, după unele aprecieri în proporție de 80 la sută, adică undeva spre o sută de mii de case, în primul rând clădirile din centrul vechi, iar aproape trei sute de mii de oameni au rămas fără locuințe. Numărul morților nu este cunoscut, pentru că sovieticii, secretomani ca orice regim totalitar, au raportat doar 15 cazuri, ceea ce este greu de crezut. După unele evaluări, ar fi dededat circa 0,5 la sută din populația de 1 100 000 de atunci, ceea ce ar însemna circa cinci sau șase mii de persoane. Au fost puse la pământ clădiri de importanță istorică, unele vechi de 600 de ani.
Drept urmare, reconstrucția a fost radicală și rapidă. Sovieticii au urmat tradiția școlii ruse de arhitectură care învățase din reconstrucția Parisului pentru a reconstrui Sankt Peterburgul. Ceea ce a adus nou regimul politic sovietic a fost adăugarea componentei ideologice prin mobilizarea și aducerea pe șantiere a mii de voluntari din toate colțurile Uniunii Sovietice, doar era vorba de a dovedi capacitatea societății comuniste de a-și reveni după un dezastru natural. Interesant este faptul că unii dintre cei veniți au rămas în Tașkent și au dat populației orașului o nouă compoziție etnică. În fine, mai trebuie spus că efortul de reconstrucție a fost coordonat de însuși Leonid Brejnev, pe atunci deja secretar general al PCUS. Dincolo de aceste aspecte trecătoare, important este că în urmă a rămas un oraș bine gândit spațial și care acum se poate dezvolta fără a produce crize urbane, așa cum ar fi traficul auto aglomerat sau lipsa spațiilor verzi. Tașkentul nu are asemenea probleme și sper că nu va ceda „lăcustelor imobiliare”.
Acum, când te plimbi pe marile bulevarde, nu poți să nu te oprești la un monument, i se spune „al curajului”, construit în anul 1976 în memoria victimelor acestui cutremur devastator. Vedem un grup statuar al unei familii, mama, tatăl și un copil, personaje încordate care parcă încearcă să oprească timpul pentru a nu se mai produce tragedia. În apropiere, pe o latură vizibilă a unui cub din piatră se află cadranul unui ceas înghețat la ora fatidică, 05.23.