Dacă ai un ghid local priceput,, așa cum a fost în cazul meu, și un șofer cu experiență, care știe bine orașul, adică știe unde să te lase și de unde să te ia, atunci îți este suficientă o zi lumină, dar o zi lungă, de vară, pentru a cuprinde și a înțelege acest oraș, urmând ca apoi, în încă o zi, două sau chiar mai multe, în funcție de interesele turistice și deschiderea culturală pe care o ai, să aprofundezi și să vizitezi pe îndelete anumite obiective.
Am fost la Tașkent de mai multe ori în decursul anilor și îmi pot imagina acum un tur ideal de o zi. Derulez turul în minte și îmi dau seama că turul meu ideal nu diferă prea mult de turul real pe care l-am făcut într-o bună zi sub îndrumarea lui Anait.
Prima cerință este să te miști repede dimineața, ceea ce se poate face dacă te trezești devreme pentru a lua micul dejun și dacă stai la un hotel situat în centru. Este bine să mănânci pe săturate la micul dejun, astfel încât să nu ai nevoie ulterior de opriri lungi, ci să guști câte ceva din mers atunci când vei avea ocazia, ceea ce se va întâmpla în mod sigur. Desigur, nu trebuie să îți lipsească sticla de apă pentru hidratare, dar dacă faci turul cu o firmă de turism serioasă, atunci problema este rezolvată, va fi apă pentru toată lumea la bord. În zilele toride de vară hidratarea devine o nevoie aflată sub spectrul urgenței.
Să începem cu parcurgerea bulevardelor largi din zona centrală, rezultat al sistematizării de după cutremurul din anul 1966. Este un prim contact care îți ridică tonusul și îl surpinde pe cel care avea o părere preconcepută negativă cu privire la urbanismul unui oraș din Asia Centrală. De fapt, dislocarea prejudecăților poate începe încă de seara, atunci când orașul te surprinde prin luminozitate și coloristică. După ce am aterizat, a fost o aglomerație orientală doar la bada de preluare a bagajelor și la ieșirea din clădirea aeroportului, unde a trebuit să facem față asaltului taximetriștilor și să nu ne pierdem de Anait. Acum admirăm spațialitatea luminoasă și zonele verzi generoase.
Mergem mai întâi, traversând orașul, la margine de oraș, acolo unde putem vedea două obiective reprezentative, Turnul Televiziunii și „Memorialul victimelor represiunii politice”. Ca în toate capitalele țărilor din fosta URSS, avem și în Tașkent un turn al televiziunii. A fost construit între anii 1978-1985 și până în 1991, cu cei 375 de metri înălțime, a fost al patrulea din lume. Turnul este o structură în consolă, este din oțel, iar la nivelul de 97 de metri are o platformă de observare. În afara funcție de transmițător radio și TV, turnul adăpostește și o stație hidrometeorologică. Desigur, face parte din acea organizație mondială a turnurilor, World Federation of Great Towers.
În partea opusă turnului se află parcul care găzuiește ansamblul Memorialului victimelor represiunilor politice, un unicat în țările din Asia Centrală. Este la plural, „al represiunilor”, pentru că nu este vorba doar despre vicitimele comunismului din secolul al XX-lea, ci și de victimele din a doua jumătate a secolului anterior, atunci când Imperiul Țarist și-a început cu agresivitate extinderea în Asia Centrală. Orice oponent al Imperiului era eliminat fără cruțare. Dar după Revoluția bolșevică din octombrie 1917 s-a instaurat un regim și mai aspru, căci era suficient să fii suspectat că ai în minte ideile de libertate și independență pentru a fi eliminat. A urmat o perioadă și mai sângeroasă, aceea din timpul dictaturii lui Stalin, când zeci de mii de oameni au fost arestați, mulți murind în lagăre ca dușmani ai poporului. Chiar și în anii 1980 au mai fost instrumentate dosare penale în așa-numitul caz al bumbacului, pentru că țăranii cultivatori de bumbac nu își realizau cota de producție. Muzeul, acoperit de două domuri de culoare turcoaz, expune fotografii, documente, bunuri personale ale celor persecutați, machete ale lagărelor, precum și un simbol al represiunii, dubița cu care erau ridicați de la domiciliu cei care urmau să fie arestați.
Muzeul și memorialul se află într-un mic parc foarte frumos amenajat și bine îngrijit. Amplasamentul nu a fost ales întâmplător, ci într-o zonă în care se știa că se află gropi comune ale celor care mureau în lagărul aflat aici și în care erau închiși cei arestați de regimul comunist, fapt confirmat prin descoperirea de oseminte în timpul lucrărilor de amenajare.
Este interesant că întregul memeorial a fost construit în timpul regimului lui Islam Karimov, primul președinte al Uzbekistanului după ieșirea din URSS și proclamarea independenței. În anul 1989, la vârsta de 51 de ani, primea funcția de prim secretar al Partidului Comunist din Uzbekistan, iar la 31 august 1991 proclama independența țării. Cei mai în vârstă își amintesc de acele vremuri ale căderii „Cortinei de fier” și ale destrămârii URSS și poate și de figura lui Karimov. A fost ales președinte al noului stat pe data de 29 decembrie 1991, cu un procent de 86%, iar în anul 1995 a fost organizat un referendum în urma căruia și-a extins mandatul până în anul 2000, când au avut loc din nou alegeri, câștigate tot de Karimov cu 91% din voturi. În acest al treilea mandat a dat semnalul distanțării de ideologia comunistă și a stabilit relații bune cu SUA, permițându-le folosirea bazei militare de la Karshi-Khanabad pentru operațiunile din Afganistan, ceea ce americanii au făcut până în anul 2005, când au decis să părăsească baza în urma deteriorării relațiilor reciproce. Cauza au fost evenimentele de la Andijan, din estul țării. În dimineața zilei de 13 mai 2005, civili înarmați au luat cu asalt clădiri guvernamentale și au cerut eliberarea unor cetățeni închiși pe motive religioase. Confruntările au dus la numeroase victime. Karimov a trecut peste acest moment dificil și a fost reales președinte în anul 2007, pentru un al patrulea mandat, de această dată cu sprijinul Partidului Liberal-Democrat. Caut câteva evaluări ale politologilor privind regimul lui Karimov și constat că este considerat un lider autoritar care a condus cu o mână de fier, încercând însă să creeze aparența unui joc democratic bazat pe alegeri libere, când, în fapt, formele exercitării puterii profitau de inerțiile mentalului colectiv. Una dintre cele mai invocate amintiri negative pe care o au uzbecii din vremea regimului Karimov este folosirea copiilor la culesul bumbacului timp de mai mult de două luni înainte de începerea școlii. A fost o campanie de presă declașată de BBC, numeroase organizații au făcut publică situația, iar mari companii de retail, între care Gap, Marks & Spencer și Tesco au boicotat importul de bumbac sau produsele care conțineau bumbac cules de copii. Pe de altă parte, din discuțiile pe care le-am avut cu localnicii, am înțeles că ei consideră că, în ciuda regimului autoritar, nu au mai fost făcute excese politice ca în perioada comunistă, iar autoritatea lui Karimov a jucat un rol decisiv în menținerea unității statului într-o perioadă nesigură, de tranziție, în care, așa cum mi-a spus cineva, dacă nu s-ar fi strâns șurubul, totul ar fi scăpat de sub control în primii ani de după destrămarea URSS. A fost nevoie de timp pentru a se face o trecere pașnică la un regim politic orientat deopotrivă spre cetățean și spre interesele de stat, mi-a explicat altcineva. Oricum, rămâne de remarcat acest fapt singular al construirii unui Memorial al Victimelor Represiunilor Politice, semn că direcția este spre o societate democratică.
Vizita, cu tot cu transportul de la hotel până la memorial și de la memorial înapoi în oraș a durat trei ore. Procedăm sistematic și la întoarcere ne oprim în Piața Imamului Khast. Despre acest loc vă voi povesti în episodul următor.