Am mai spus-o și o repet pentru fixare, Tadjikistanul este o țară preponderent muntoasă, iar Khujand și Dușanbe sunt despărțite de două lanțuri muntoase între care se află o vale. Desigur, se poate ajunge la Dușanbe și direct cu avionul, am făcut și asta cu ocazia primei mele vizite, atunci când am zburat între capitalele tuturor celor cinci stanuri din acea parte de Asie Centrală care fusese încorporată în URSS, dar experiența care merită să fie trăită este să alegi cea mai spectaculoasă traversare, de la Khujand la Dușanbe. Am descris într-un episod precedent drumul de la Istaravșan la Khujand, așa că voi povesti în continuare doar despre a doua parte a drumului, traversarea celui de al doilea lanț muntos. După plecarea din Khujand, toată dimineața am petrecut-o cu prima traversare, acum în sens invers, la fel de impresionați de hăul de lână noi. Am luat prânzul la același restaurant de la cumpăna văilor, tot o ciorbă rasolnik, dar la felul doi am încercat ceva nou, pulpă de miel cu paste, și nu mi-a părut rău.
După prânz am început urcușul abrupt pe versantul pietros cu speranța că până la orele înserării vom ajunge în zona fertilă de la sud, acolo unde se află capitala Dușanbe. Am urcat circa 35 de km pe valea râului Zaravshan, un râu destul de viguros, cu efecte benefice asupra peisajului. Dar aș spune că și stâncile masivului muntos sunt mai diverse, cu forme mai complexe, fără uniformitatea aridă din cealaltă jumătate a traseului. Suntem în zona istorică a civilizației sogdiene, o populație iraniană, cu apogeul în perioada pre-isalmică. Sogdienii erau grupați în orașe state care alcătuiau o rețea și controlau Drumul Mătăsii pe o lungime de mai bine de o mie de kim. Contactul cu comercianții le-a dat deschidere spre fuziuni culturale, așa că putem spune despre ei că erau niște cosmopoliți ai acelei epoci, amestecând ca într-un creuzet pe văile acestor muunți zoroastrismul maniheist și budismul, creștinismul nestorian și unele influențe chinezești, ceea ce explică de ce după cucerirea islamică unii dintre ei s-au stabilit cu succes în China în timpul dinastiei Tang.
Facem o oprire în mica localitate Ayni, numită astfel după numele poetului Sadriddin Ayni, un intelectual care s-a opus Emirului de Buhara și s-a alăturat propagandistic ideilor revoluționare bolșevice care s-au răspândit în zonă prin anii 1920. Suntem curioși să vedem un minaret din chirpici care datează de prin secolul al XII-lea sau poate mai dinainte, de 14 metri înălțime, protejat de intemperii de un fel de carcasă.
Continuăm urcușul pe culmile vestice ale Munților Hisar, al căror vârf cel mai înalt ajunge la 4 000 metri, fiind numit în timpurile ocupației sovietice „Cel de-al XXII-lea Congres”. Vărful este în zona de graniță dintre Tadjikistan și Uzbekistan și călătorul care ajunge până acolo găsește un altar. Sunt însă foarte puțini cei ce se încumetă să facă ascensiunea. Ne întâlnim apoi cu râul Fon, unul scurt, de doar 24 km, dacă este corectă informația, apoi cu râul și valea Yaghnob, ce ține de bazinul Zaravshanului. În această vale sunt opt sate izolate, fără electricitate, cu zăpadă timp de vreo opt luni pe an, din octombrie până în mai, cu un total de vreo 800 de locuitori, urmași ai sogdienilor. Aceștia au trăsături caucaziene și practică zoroastrismul.
Drumul pe care îl parcurgem a fost în trecut, pe vremea Drumului Mătăsii, doar o potecă pentru cămile. A început să fie amenajat de sovietici în anul 1934. De fapt, exploratorii ruși au ajuns pe aici încă din anii 1870 și în însemnările lor au remarcat populația cu trăsături europene, au consemnat că femeile nu poartă văl, că cresc oi și fac covoare din lână, că plantează caisul și dudul. Circulația este mai aglomerată și pentru că activitățile de minerit sunt destul de intense, acum cu companii chinezești, dar și din alte țări, inclusiv SUA și Canada. Se exploatează și cărbunele de suprafață, de pe culmile fumegânde, cărat cu camioane grele la Dușanbe. Sovieticii au construit la vremea lor un oraș minier nou, Zarvoda, „Izvorul râului” în traducere.
Alt râu din acest bazin este Iskander, de doar 20 de km, firește, vine din lacul Iskander. Cred că ar fi meritat să urcăm până la lac, dar nu avem timp, poate cu altă ocazie. Oricum, peisajul îmi place, mă bucur de priveliștile pe care le văd. Culoarea în nuanțe de roșu, datorată oxizilor, dă munților un farmec aparte. Și uite așa, privind culmile muntoase, am ajuns în Munții Fann, unde avem vârful Kaznok de circa 4600 metri, cu un ghețar activ, paradis al ascensiunilor. Sunt și mine de argint în zonă, iar apa este evacuată prin canalele pe care le putem vedea. În fine, ajungem în Takfon, ultimul oraș minier din zonă, de unde se vede vârful Fatima, tot de peste 4000 de metri.
Urmează trecerea printr-un tunel de 6 km, Istikloi sau Istiklal, la altitudinea de 2630 metri, început de ruși în anul 1987 și terminat gratuit de iranieni în 2003, în trei ani de lucru. Este un tunel esențial, practic, fără acesta țara ar fi fost ruptă întrer nord și sud. Cele două tuneluri pe care le-am parcurs fluidizează circulația și pun în relație cele trei zone fertile pe care le-am parcurs și eu. Îmi rămâne de explorat partea estică, înaltă, ce se constituie într-o reghiune separată a țării.
Ieșim din tunel și începem să coborâm. Ne aflăm deja în Cheile Varzob ale râului cu același nume. Drumul este protejat prin tuneluri contra avalanșelor, iarna zăpada nu este mare, dar se formează avalanșe de pe versanți. Turmele de oi cu coadă grasă coboară de la munte, suntem la sfârșit de august, iar din septembrie începe să se răcească. Drumul se aplatizează, iar vegetația câștigă lupta cu peisajul arid. La 34 km de Dușabe se află o reședință prezidențială unde se organizează diverse manifestări, este vizibilă de pe drum. Am mai spus, în această zonă a fost așa-numitul „târg de luni”, de aici și numele „Dușanbe”. Intrăm în oraș la orele înserării și, de la prima vedere, remarc amestecul de clădiri din perioada sovietică cu altele noi cu o linie arhirectonică grandioasă. Hotelul este în centru, așa că mai este timp de o cină la un restaurant tradițional din apropiere. Mâine, orașul.