La sfârșit de iunie, într-o zi de sâmbătă, am ales să organizăm festivitatea de absolvire a studenților de la Facultatea de Filosofie a Universității din București. Ca de obicei, am preferat o zi nelucrătoare pentru a da posibilitatea să fie prezenți și celor apropiați, părinți, rude sau prieteni. A fost o zi caniculară, însă răcoarea amfiteatrului „Titu Maiorescu” a fost primitoare și a îmbiat la celebrare. Studentele și studenții au umplut amfiteatrul, bucurându-ne prin înfățișarea lor ceremonioasă, în robe academice, așa cum se cuvine la un asemenea moment.
Și a venit vremea discursurilor… Firește, am vorbit și în acest an, nu doar din obligație, ci din dorință și cu bucurie. Întâmplarea făcuse ca mai devreme cu câteva săptămâni să fiu la Veliko Târnovo într-o comisie de evaluare academică a universității de acolo și gazdele au profitat de prezența mea pentru a mă invita să spun ceva la festitvitatea lor de absolvire. Mi-a făcut plăcere să mă adresez tinerilor bulgari și mărturisesc că am avut și ceva emoții, gândindu-mă că sunt un străin care le vorbește unor oameni despre care nu știe nimic. Mai cu seamă despre așteptările lor de la discursul meu. Mi-am făcut curaj zicându-mi „Vorbește-le ca și cum ar fi studenții tăi!” Și așa am făcut. Acum, la festivitatea noastră, mi-am adus aminte de dilema mea de la Veliko Târnovo și am acceptat firescul situației.
A venit apoi rândul studenților pentru discursurile lor. S-a ridicat o tânără din primul rând, aplaudată frenetic de colegi, elegantă în roba ei neagră și cu părul vopsit într-un roșu intens. Ținea strâns în mâini mai multe hârtii, semn că se pregătise pentru acest moment. Am recunoscut-o după o scurtă ezitare, căci părea altfel decât o știam, pe Daria Bănică, giurgiuveancă de-a noastră, venită la facultate de la Colegiul Național „Ion Maiorescu”. Auzisem de talentul ei retoric de la colegii mai tineri care țin seminarele și m-am bucurat să asist la un discurs pe care l-aș considera chiar mai inspirat și mai viu decât ale noastre, ale profesorilor, încărcate inevitabil cu formule convenționale. O întâlnisem pe Daria și la Giurgiu, tot într-o zi însorită, într-una din rarele mele veniri în urbe, când ea mă salutase și precizase cine este. Am aflat apoi despre performanțele ei și de la profesorii liceului, de la Liz Ciulacu și Anca Chițu, două dintre numele grele ale liceului.
La un moment dat, Daria a început să vorbească despre Giurgiu, despre ce a însemnat pentru ea urcușul la facultate și cum percepe acum drumul la Giurgiu, precum și reîntâlnirea cu orașul. Când a început să vorbească despre toate acestea, privirile colegilor s-au întors către mine, semn că țineau seama de faptul că încă cineva din Giurgiu se simte confortabil în spațiul filosofiei, de parcă ar fi fost și un merit al meu. De fapt, era doar reminiscența unei gândiri tribale, nimic altceva decât o expresie a obișnuinței de a asocia viețile noastre cu locul de unde venim, de parcă ar fi vorba de legături necesare și substanțiale, iar nu doar de contingență.
Tocmai acest fragment despre Giurgiu din discursul Dariei îmi stăruie și acum în minte. Într-adevăr, cum păstrăm orașul în memoria noastră, cât din el trece fără să știm în firea noastră, dar și cum are grijă orașul ca ființă colectivă și ca polis să ne țină în mrejele lui. Vechii greci vedeau în prezența filosofului în cetate un factor decisiv al ordinii raționale. Indiscutabil, dacă Atena antică a trecut de la tiranie la democrație a făcut-o pentru că filosofii le-au arătat calea. Desigur, altele sunt acum formele de viață în care suntem prinși, dar rămâne întrebarea dacă prezența filosofului în oraș poate aduce ceva în plus, ceva pe care nimeni altcineva nu-l poate oferi.
Firește, sunt alegeri personale, te poți implica activ, poți intra în politică pentru a avea puterea de a face ceva, să te lupți cu ceilalți pentru a promova valori, ori poți să te retragi cu discreție, să refuzi să participi. Regăseam în discursul Dariei această dilemă, dar și teama că îndepărtarea poate veni din prea multă cultură în condițiile în care dominantele actuale tind să devină altele. În cele din urmă, încercând să dau un sens acestui tip de angajament cultural care pare să devină periferic, m-am repliat și mi-am reconfirmat părerea că, de fapt, nimic nu s-a schimbat față de vremea lui Socrate.
Tot ei, filosofii, fac deseori diferența. Mă gândesc aici doar la doi dintre intelectualii giurgiuveni care au marcat mințile unui șir de generații, le-au modelat și le formează în continuare cu discreție, la Marian Stavarache și la Gheorghe Velicu. Cel dintâi încearcă să ne lumineze publicând chiar în turnulcuceas.ro, ultimul său articol, „Statul”, meritând să fie citit și explicat celor care, într-un fel sau altul, sunt statul. Cel de-al doilea este expresia vie a intelectualului angajat, cel care se implică în viața cetății pentru a-i da corență și consistență în alegerile și acțiunile sale colective.
De aceea, Daria, cred că orașul are nevoie de noi, chiar dacă poate nu o știe. Drumul nostru către Giurgiu este și un drum către noi înșine.