O apariție de un gen aparte în peisajul literaturii israeliene de limbă română din ultimii ani este, negreșit, volumul de confesiuni și memorii semnat de Getta Berghoff, intitulat „Caietul din Sertar – jurnal israelian, 1987-2017”. Pubilcat anul trecut la editura Ofakim itonut, din Tel Aviv, condusă de jurnalista Doina Meiseles, volumul acoperă trei decenii de consemnări, sub formă jurnalieră, a unor evenimente personale, culturale sau politice, cu rezonanțe și amplitudini deosebite în peisajul sufletesc al autoarei, care dau, totodată, seamă de istoria recentă sau mai îndepărtată a Israelului, pe multiplele sale planuri de desfășurare.
Debutul jurnalului este riguros datat și el coincide cu înrolarea în armată, în luna martie a anului 1987, a fiului cel mare al scriitoarei, care-și va satisface în următorii trei ani serviciul militar în slujba țării. Din chiar acest început se poate înțelege deja importanța și ecoul vieții de familie pentru Getta Berghoff, a grijii permanente și sensibile pentru cei doi fii ai ei, dar și a tristeții care îmbracă de cele mai multe ori conștientizarea eșecului în relația cu tatăl copiilor, subiect dureros, atins în repetate rânduri pe parcursul volumului.
Tema familiei ocupă, de altfel, un loc special în economia jurnalului, căci ajunge să se extindă și asupra relațiilor de rudenie ale autoarei, oferind imaginea unui adevărat arbore genealogic, ale cărui ramuri se întind pe trei continente și a cărui poveste e consemnată deseori în pagini de reală proză literară.
Jurnalul Gettei Berghoff este, însă, mai mult decât atât! Fiind, în primul rând, jurnalul făuririi unei noi identități cetățenești după emigrarea din România, survenită în anul 1970, el este, concomitent, jurnalul devenirii culturale a autoarei, cu deosebire pe plan literar, întrucât tot ce a creat în acest domeniu s-a produs aici, în țara străbună, pe care o descoperă, cu tot ce are ea bun și rău, după vârsta de 35 de ani. Cum, însă, trecutul nu poate fi șters cu buretele, el fiind temeiul primei identități, ca și izvorul simbolic și afectiv al unei părți semnificative din creațiile ulterioare, notațiile prilejuite de amintirile vieții trăite în România, cu umbrele și luminile lor, dar mai ales cu unica mare iubire trăită, devin parte consubstanțială a acestui jurnal, totuși, israelian.
Vom găsi, de aceea, multe referiri la viața personală din Iașiul copilăriei și adolescenței autoarei, motivația multora dintre romanele sale ulterioare, dar și consemnări despre atmosfera politică și spirituală, cu atingeri sau trimiteri la viața specifică a evreilor în România postbelică.
Pagini de real interes ale jurnalului Gettei Berghoff sunt destinate vieții literare din Israel, cu deosebire a celei de expresie românească, în cuprinsul cărora sunt realizate adevărate fișe de autori, după cum sunt consemnate și tipuri specifice de manifestări culturale. Între acestea, un loc proeminent este acordat celebrului cenaclu „Punct”, al soților Mariana și Solo Juster, despre care, în finalul volumului, scrie și poeta Luiza Carol, una dintre cele mai talentate exponente ale creației literare în limba română din Israel. Sunt pagini de interes și pentru propria evoluție literară a autoarei, căci ele consemnează eforturile sale titanice pentru făurirea unui nume, în condițiile unei atmosfere de familie relativ viciate, încurajările primite din partea unor colegi de breaslă sau, dimpotrivă, indiferența altora, după cum conțin meditații personale pe marginea scrisului și a relevanței sale în lumea actuală.
Toate acestea, sprijinite de un talent narativ nedezmințit, fac să joace în fața ochilor noștri scenete cu personaje vii ale vieții literare româno-israeliene, sau să se deruleze suite întregi de reflecții specifice, interesul lor fiind cu atât mai mare, cu cât ele se însoțesc și cu o clară luare de atitudine a scriitoarei față de cele relatate.
Un loc aparte în structura jurnalului îl deține consemnarea călătoriilor întreprinse de-a lungul timpului în diferite țări și continente. Prilejuite de reuniunile din Canada, Anglia sau Israel, ale reprezentanților amintitului arbore genealogic, ori de inițiative turistice personale, ele sunt descrise cu lux de amănunte, cu accent pe informațiile esențiale despre istoria și geografia zonelor străbătute, dar și cu aceeași pană iscusită care, mai ales în cazul referințelor despre complicatele relații de rudenie, le transformă într-o captivantă și dramatică saga familială.
Un subcapitol al acestei secțiuni a jurnalului îl constituie excursiile tematice, pe care autoarea le întreprinde în țară la anii de pensie, în prelungirea aceluiași efort de identificare cu istoria veche și mai recentă a Israelului, de edificare conștientă a noii sale personalități, în consonanță cu valorile perene ale țării și poporului căruia îi aparține, dar și cu propria sa judecată și apreciere, din greu solicitate în fața derapajelor morale ale prezentului. Din acest punct de vedere, autoarea se dovedește un critic obiectiv al ravagiilor modernității pe plan etic și politic, înfierând excesele de orice fel, care pot merge de la asasinatul politic (cazul fostului premier Ițhak Rabin) și terorismul evreiesc (dr. Baruch Goldstein, ucigașul civililor palestinieni de la Peștera patriarhilor, din Hebron), până la terorismul arab și sterilitatea acordurilor de pace de la Oslo.
Un reflex al aceleași atitudini critice a autoarei este detectabil și în privința raportului dintre literatura de limbă română din Israel și cea de limbă ebraică, în contextul căruia este deplâns interesul minor arătat de Uniunea scriitorilor israelienei față de Asociația scriitorilor de limbă română din Israel. Este locul în care Getta Berghoff clamează o politică editorială mai stimulativă, care să vizeze finanțarea unor traduceri din literatura de limbă română în limba ebraică, având în vedere numărul redus al scriitorilor sosiți din România care au reușit să adopte limba ebraică în creația lor. Tot aici trebuie notat și interesul specific al autoarei pentru literatura israeliană, dovedit de lectura susținută a autorilor reprezentativi ai acesteia, concomitent cu menținerea interesului pentru literatura română care, împreună, descriu conturul unei personalități proteice, mereu în căutarea noului, dar și a propriei situări valorice.
Jurnalul Gettei Berghoff se arată a fi pe cât de inedit, pe atât de necesar, iar limba aleasă în care este scris îl recomandă temenic ca o lectură nu doar documentară, ci și captivantă, dând seamă de istoria trecută și actuală a Israelului, din unghiul unui atașament deopotrivă afectiv și critic. La acestea trebuie adăugată ținuta sa grafică deosebită, la realizarea căreia a contribuit o echipă redacțională dedicată și competentă, alcătuită din Ruth Oren, Luiza Kohn și Biti Caragiale, aceasta din urmă semnând și prefața volumului.