Atunci când, după anul 1990, mi-am început călătoriile în Africa, aveam deja o mulțime de lecturi cu privire la Africa, de la mărturiile unor exploratori precum David Livingstone sau persoane stabilite în Africa, așa cum a fost Karen Blixen, și până la dezbaterile despre rolul culturii africane în arta modernă. De asemenea, în diverse ocazii în care mă exprimam discursiv, mă foloseam de teoria lui Carl Jung despre inconștientul colectiv și despre reprezentări arhetipale, precum și de dezvoltarea propusă de Mircea Eliade cu privire la interpretarea fenomenului religios.
M-am întâlnit însă târziu cu însemnările de călătorie ale lui Jung, abia în vara anului 2025, când am făcut o lungă călătorie în Africa, Kenya fiind printre spațiile traversate longitudinal. Traducerea în limba română a amintirilor sale, „Amintiri. Vise. Reflecții. Consemnate și editate de Aniela Jaffé”, apăruse încă din anul 2017 la Editura Humanitas, realizată prin străduința Danielei Ștefănescu, dar diverse alte priorități și urgențe m-au ținut departe de acest volum. L-am citit abia la îndemnul unei prietene care m-a somat să o fac cât mai repede, pentru că altfel, în absența cunoșterii perspectivei lui Jung asupra Africii, m-aș voi irosi pe căi deja bătătorite.
Jung mărturisește că a decis să călătorească în Africa tropicală după ce a vizitat Wembley Exhibition în anul 1925. Își dorea de ceva vreme să petreacă „un timp mai îndelungat într-o țară și printre niște oameni care aveau de-a face cât mai puțin posibil cu Europa.” (p. 294 a ediției în limba română) Anterior Jung formulase (vezi p. 278), hai să-l numim așa, un principiu motivațional al călătoriilor exotice, acela al tentației descoperirii unui celălalt care este foarte diferit de tine. Jung mergea și până la posibiltatea de a trece dincolo și de a te situa în perspectiva celuilalt și de a te privi de acolo pe tine însuți, o temă crucială asupra căreie nu este însă loc să discutăm acum.
Jung a ajuns în Kenya, la Mombasa, în toamna anului 1925, împreună cu mai mulți fncționari tineri ai Imperiului Britanic, despre unii aflând ulterior că au murit răpuși de boli tropicale, în special de malarie. După doar două zile în care a vizitat vechiul fort portughez din port și a fost impresionat de pitorescul pădurii de palmieri și de arbori de mango, a plecat cu trenul spre Nairobi, pătrunzând deopotrivă în junglă și în noaptea tropicală. Când s-a trezit din somn, în zorii zilei, a văzut pe un vârf stâncos silueta zveltă, proptită într-o lance, lângă un cactus candelabru, a unui bărbat care privea spre trenul lor. Era o primă imagine a acestei relativități de poziție, în tren, adică într-o anumită cultură și civilizație tehnologică, respectiv pe culme, cu lancea lângă un cactus.
Jung descrie rezonanța intelectuală a aceastei experiențe vizuale:
„Priveliștea m-a fascinat. Era o imagine stranie, nemaivăzută, care-mi dădea totuși un sentiment intens de déjà-vu, senzația că aș mai fi trăit o dată acest moment și că aș fi cunoscut dintotdeauna acea lume de care nu mă despărțea decât o distanță în timp. Parcă tocmai m-aș fi întors în țara tinereții mele și parcă l-aș fi cunoscut pe acel bărbat întuneca, care mă aștepta de cinci mii de ani.” (p. 295)
Aceasta a fost „tonalitatea afectivă” în care Jung mărturisește că a trăit pe parcursul întregii sale călătorii, senzația difuză a unei reîntoarceri la origini și a perceperii a ceva indefinit și familiar. Paradoxul este acela că o experiență a necunoscutului, a unei Africi atât de neeuropene, dezvăluia, într-un orizont inefabil, o altă experiență a recuperării a ceva ancestral și cunoscut într-un mod nemijlocit, inconceptibil însă, chiar incaccesibil actului de conștientizare narativă. Această experiență i se părea lui Jung una imposibilă în ordinea raționalității și a conștiinței, una mai degrabă parapsihologică, așa cum mai trăise anterior.
Urmările acestei experiențe vizuale vor fi profunde și îl vor marca deopotrivă sufletește și cognitiv:
„Nu bănuiam pe-atunci ce coardă începuse să vibreze în mine la vederea acelui vânător întunecat și solitar. Știam numai că lumea lui era a mea de milenii fără număr.” (p. 296)
Se spune că Jung se întoarce la începutul lumii și recuperează prin teoria sa despre arhetipuri acele structuri psihice inițiale care au rămas comune la nivel de specie. Din această perspectivă, poate mai mult decât din aceea din care vorbim despre rațiunea umană universală, adică despre acele condiții minime de raționalitate pentru a fi un homo sapiens, suntem îndreptățiți să căutăm această matrice sufletească a începuturilor. De aceea spunea Jung că se recunoaște în vânătorul din savană și că împărtășeșete cu el aceleași reacții față de frig sau foame, aceleași temeri față de un animal sălbatic și aceeași nevoie de cooperare când este vorba despre succesul vânătorii.
La acest nivel bazal al arhetipurilor inconștientului colectiv diferențele de civilizație și cultură trec într-un orizont secund, sunt estompate de similarități care ne pun aproape în condiție de identitate cu celălalt, oricine și de oriunde ar fi el. De fapt, ne descoperim pe noi înșine în celălalt. Eu sunt El, vânătorul sprijinit în lance de pe deal.