După o discuție mai mult sau mai puțin polemică, la care participăm sau la care asistăm, spunem sau suntem tentați sau spunem “adevărul este undeva la mijloc”: acest gen de situație nu este ceva rar întâlnit.
Ea poate fi gândită din perspectiva vieții cotidiene a “actelor de limbaj”, precum și dintr-o perspectivă filozofică, în care ideea însăși de adevăr este în cauză.
Despre ce (tip de) adevăr vorbim atunci când spunem “adevărul este la mijloc”? Fără îndoială, nu despre adevărul religios (-metafizic). Acesta nu ține de convingeri, ci se situează în sfera înțelegerii lumii și a omului sesizate în întregul lor – a relației dintre Om și Lume. Acest adevăr este “văzut” și asumat în viața și în gândirea Individului care participă la el, și îl rostește. Discuția este aici doar instrumentul gândirii, drumul spre adevăr; conceptele se împletesc cu imaginile transformate în simboluri, prin care gândirea și simțirea sesizează Întregul.
Dacă sintagma “adevărul este la mijloc” nu are ce căuta în sfera metafizicului, ea capătă sens în sfera discuției; aici fiecare participant își susține opinia pornind de la convingerile sale. Acestea nu sunt puncte fixe; ele însele pot fi obiectul discuției. Dar în ambele cazuri, fie că stau în fundal, fie că le exprimăm, convingerile sunt personale: un individ le “are”, le posedă. Ceea ce nu se poate spune despre Adevărul unic, care pătrunde în Individ din afară fără să-i aparțină. Adevărul convingerilor este relativ; adevărul metafizic este Absolutul însuși, care se manifestă într-o conștiință finită; el este în esența sa paradoxal – dincolo sau, dacă vrem, dincoace de opiniile și de convingerile fiecăruia.
Pentru a înțelege situația în care adevărurile și convingerile ce le sunt subiacente intră în jocul discuției argumentative trebuie să precizăm că o discuție de acest tip poate fi privită din două puncte de vedere.
Primul punct de vedere este cel exterior, al observatorului care urmărește discuția fără a participa (în mod direct) la ea. În acest caz, observatorul fie se situează de o parte sau de cealaltă, convins fiind de argumentele aduse în favoarea unei poziții împotriva celeilalte; fie rămâne indecis și eventual arbitrează discuția; fie, în sfârșit, elaborează o “sinteză” a opiniilor contrarii exprimate și trage concluzia, definitivă sau provizorie, că “adevărul este la mijloc”.
Mai interesantă este însă situația în care participanții înșiși ajung la concluzia respectivă, fiecare dintre ei acceptând să facă pași în direcția celuilalt. Acest lucru se întâmplă foarte rar; ne putem întreba de ce?
Răspunsul rezidă în natura însăși a convingerilor. Știm prea bine că ele nu sunt pur raționale; rațiunea joacă un rol secundar în formarea convingerilor, ele fiind mai degrabă rezultatul unei anumite sensibilități, precum a mediului social în care trăim: convingerile nu pot fi clătinate de argumente, oricând de “bune” și de raționale ar fi acestea.
Cum se poate totuși întâmpla acest lucru? Acolo unde rațiunea eșuează deschiderea sufletească poate reuși.
Participanții își aduc aminte că nu sunt “monade fără ferestre”, așa cum vor unii filozofi raționaliști, ci ființe cuvântătoare, al căror mod de a fi este relația. Fiecare participant ajunge să-și spună, mai bine zis să perceapă în mod obscur următorul lucru: atunci când vreau cu orice preț să-mi păstrez sufletul – convingerile –, atunci îl pierd, fiindcă îl exclud pe celălalt din sufletul meu; atunci însă când accept să pierd ceva făcând o crăpătură în fortăreața convingerilor mele pentru a lăsa lumina celuilalt să pătrundă – îmi recâștig sufletul, ce-i drept unul transformat.
În acest caz, propoziția “adevărul este la mijloc” are mai multă multă savoare decât în situația în care observatorul (mai mult sau mai puțin) neutru “constată” și afirmă acest lucru. Participanții la discuție recunosc, fie și implicit, că adevărul nu le aparține, sufletul lor fiind un spațiu în care pătrunde lumina
Adevărului unic despre care am vorbit mai sus.
Adevărul este la mijloc
