15.2 C
Giurgiu
vineri, aprilie 19, 2024

Nicolae Barbu, candidatul care toarnă apă în vin (I)

1. Tulceanul Nicolae Barbu (originea i-a marcat...

Tașkent, tur de oraș într-o zi (II) Piața imamului Khast

Să continuăm turul ideal al orașului Tașkent....

Atunci… ca și acum!

OpiniiAtunci... ca și acum!

Țara Promisă, Pământul Făgăduinței sunt expresii paradigmatice, arhetipale, sintagme ale imaginarului colectiv, de esență religioasă. Iudaică, la origine, dar și creștină, prin sublimare. Și, oricum, ambele –  modalități diferite, dar nu lipsite de similitudini, de situare a omul în lume.

Rândurile care urmează vor relata însă nu atât, sau nu deocamdată, despre un posibil jurnal spiritual, jalonat de repere religioase, ci despre viața propriu-zisă, de aici și de acum, așa cum se lasă ea prinsă în cadrele unei experiențe concrete, personale. Ele nu se vor nici mărturia unui scenariu impregnat de conotațiile dramatice a ceea ce se înțelege îndeobște prin înstrăinare sau dezrădăcinare, deși un posibil ecou al unei asemenea stări de spirit nu este exclus să rătăcească printre ele, căci au fost consemnate în urmă cu mai bine de trei decenii, la începutul propulsării semnatarului lor într-o constelație geografică străină, fără nici măcar vagi accente familiare.

Străină, dar numai până la un anumit punct, credeam atunci, luând pulsul – și al meu, și al noii mele lumi – la cald. Adică, până acolo unde procese spirituale, generatoare de valori restaurative în planul umanului, aruncă punți sub formă de raze spre toate zonele omenescului, încercând cu temerară generozitate să poarte Centrul spre Periferie și să aducă Periferia în miezul Centrului. Iar, în această întâlnire de extreme, să poți realiza că depărtarea propriu-zisă e doar virtuală, depășind statutul generic al individului azvârlit tragic în lume, cum propune viziunea existențialistă, încurajând teama și dezertarea în fața necunoscutului. Adică, altfel decât pespectiva creștină care îndeamnă la curaj și rezistență, cum aveam să înțeleg citind peste un an, doi, „Jurnalul fericirii”, al mult prea îndepărtatului meu mentor spiritual, Nicolae Steinhardt.

Statul Israel cumulează la ora actuală asemenea noduri tensionale, asemenea conficte, încât părerea, nu o dată exprimată, că o soluționare deplină a acestora este o imposibilitate netă, dobândește în spațiul proceselor politice reale, o tristă și regretabilă confirmare. Imaginea denudată este cea a două forțe stând față în față, ireductibile și, în mod fatal, egal distructive, astfel încât termenul mediu, compromisul benefic, să pară iremediabil compromis. Atunci, ca și acum!

Sau, poate, acum, mai mult decât atunci, pentru că, între timp, firavul proces de pace, început cu semnarea acordurilor de la Oslo și continuat cu tratatele de pace cu Egipt și Iordania, nu mai dau cu adevărat speranțe nimănui, iar asasinarea unui premier israelian și două intifade palestiniene, urmate în prezent de-o a treia mai bizară, căci pare dusă de fiecare terorist pe cont propriu par, mai degrabă, germenii unei confruntări generale în curs de pregătire, decât zorii unei coexistente pașnice.

Două situații în care, mai demult, am fost implicat direct, ar putea sugera conținutul concret al acestor afirmații. Ele au ca protagoniști persoane reale, întâlnite separat și cu totul întâmplător, cu opinii fundamental opuse, deci reprezentative pentru ciocnirile de idei din Israel, într-un oraș – el, poate, nu întâmplător și, oricum, nu lipsit de semnificații, ba chiar plin de ele și, mai ales, de o clară mitologie a Centrului – Ierusalimul.

În prima dintre acestea, mă aflam într-o mică localitate din apropierea Ierusalimlui, un fel de satelit al său, așteptând un autobuz care să mă ducă în oraș, dar care întârzia, sau chiar plecase. Era încă dimineață și riscam să întârzii la o întâlnire importantă, de care depindea ocuparea unui loc de muncă, așa că m-am hotărât să-mi încerc norocul cu o mașină de ocazie, un fel de „ia-mă, nene”, cum se spunea în România, cu deosebirea că în Israel autostopul e complet gratuit, indiferent de distanța parcursă.

Postat , deci, la marginea trotuarului, încep să fac semne spre mașinile din trafic, în speranța că șoferul vreuneia se va îndura și va opri. Ceea ce s-a și întâmplat nu peste multă vreme, așa că iată-mă instalat confortabil în scaunul de lângă proprietarul autovehicolului, un bărbat cam la cincizeci de ani, gândindu-mă la un posibil dialog, care să ne umple cele aproximativ douăzeci de minute, cât va dura drumul împreună. Spre surpriza mea, el a fost cel care a inițiat conversația, întrebându-mă dacă vin din Uniunea Sovietică, de unde pornise cu un an mai devreme o masivă emigrație de evrei ruși spre Israel, care avea să furnizeze statului, în următorii doi-trei ani, un spor demografic de aproape un milion de oameni. Întrebarea lui era, deci, firească, iar mie mi se întâmpla des să fiu luat drept rus, conform unor criterii pe care nu le-am înțeles niciodată. I-am răspuns că sunt român, sosit de curând și că situația politică a lumii nu mi-e străină, după care au urmat alte întrebări, care se succedau în ordinea unui scenariu deja previzibil: rude, profesie, acomodare, locuință, etc. La ultima întrebare, pe care o voi relata cu fidelitate, răspunsul meu a trezit o reacție neașteptată prin virulența și lipsa ei de menajament. Acel gen de reacție care rezumă o întreagă experiență și întemeiază o adevărată filosofie de viață. Vorbeam despre casă:

  • Nu, încă n-am ieșit din centrul de absorbție, spuneam eu, din cauza prețurilor prea mari ale apartamentelor.
  • Ați putea închiria o locuință, până veți reuși să vă cumpărați una.
  • În principiu, da ,am consimțit, dar cum nici eu, nici soția mea n-am încheiat perioada de studiere a limbii, soluția aceasta nu ne-ar prea avantaja. Nici unul dintre noi nu e încă salariat. Am fi putu, ce-i drept, să ne constrium, cu împrumut ipotecar, o casă la Rimonim, care nu e departe de Ierusalim, dar care e totuși în teritorii, iar noi ezităm să ne stabilim acolo, în primul rând de teamă pentru viața copiilor noștri.

În momentul acela, am simțit clar cum ceva în ființa lui se crispează, iar  mâna i se încleștează pe volan. Nu m-a privit, când mi-a trântit un răspuns neînduplecat, rigid ca o stâncă, prin care am înțeles că m-am compromis definitiv în ochii lui.

  • Dacă n-ai înțeles că acest pământ s-a plătit, și se plătește, cu sânge, degeaba ai venit!

Mi s-a părut inutil să-i reamintesc că nu sunt evreu, să-i explic că pentru mine chiar și numai venirea aici a fost un sacrificiu și că, dacă totuși am acceptat-o, n-am făcut-o ca să pun în primejdie viața copiilor mei. Călătoria oricum se terminase, eram deja la Ierusalim, așa că am coborât cu un confuz sentiment de jenă și ușurare.

Răspunsul lui mi-a rămas, însă, definitiv gravat în cutele memoriei. Zile întregi am refăcut obsedant această conversație până când, brusc, în străfulgerarea unei clipe, am înțeles un adevăr care, de  atunci, mi se pare elementar: fără oameni ca el, un astfel de stat n-ar putea să existe.

A doua întâmplare m-a pus în fața unui arab, pe nume Jamil, cu care o bună bucată de vreme mă întâlneam periodic. Fără să-i spun inițial un singur cuvânt, a înțeles că nu sunt evreu și nici prea de curând în țară, și presupun că în temeiul acestor intuiții au urmat toate dialogurile noastre ulterioare, de acomodare a viziunilor proprii, în tentativa găsirii unui punct comun de vedere.

După ocuparea Kuweitului de către Irak, în 1991, și sub amenințările  repetate la adresa Israelului, în întreaga țară au fost distribuite măști împotriva gazelor, inclusiv populației palestiniene de pe cuprinsul ei. Mă întrebam în acele luni de nesiguranță, și l-am întrebat și pe el, ce-i poate determina pe arabi să salute cu bucurie, așa cum se și întâmpla, orice salvă de rachete Scud lansate de Sadam Hussein asupra teritoriului israelian, când nu exista nicio garanție că ele n-ar putea exploda în vreo localitate palestiniană. Răspunsul a venit de la Jamil care, la întrebarea mea directă, mi-a explicat că religia islamică oferă mântuire nu numai celor care cad în lupta împotriva dușmanului, ci și victimelor colaterale, care suferă pasiv consecințele unei acțiuni purtate contra unui inamic comun.

  • Noi, palestinienii din teritoriile aflate în afara controlului armatei israeliene, nu vom pregeta să acceptăm moartea, care ar putea surveni în urma unui atac irakian, pentru că ea are semnificația unei eliberări”, a conchis el.

Zile la rând am discutat asupra acestei semnificații, fără să putem cădea de acord, pentru că viziunile noastre se încadrau în paradigme diferite, care n-aveau nicio modalitate de comunicare. Eu, cel încrezător în forța rațiunii, care amorsa pe-atunci cu succes speranțele unui proces de pace și convins că acesta se va încheia cu mult înainte ca proprii noștri copii să jungă la vârsta recrutării,  rămâneam pe mai departe partizanul celei de-a treia căi. Despre care îmi spuneam cu tărie că  va muta munții neîncrederii reciproce dintre cele două popoare și va realiza miracolul conviețuirii pașnice. El, fidel parcă unei concepții imuabile asupra timpului, care nu merge în linie dreaptă, ci revine ciclic, după mari bucle, la starea inițială, aștepta calm repunerea poporului său în drepturile care, oricum, n-au fost niciodată decât virtuale, acceptând, între timp, să muncească și să fie plătit de autoritățile inamice.

Ne-am despărțit după un an. Niciunul nu l-a convins pe celălalt de justețea viziunii sale, dar un oarecare sentiment de amiciție se stabilise între noi. O dată, într-un elan de căldură, m-a invitat chiar la el acasă, într-o localitate din teritorii, nu departe de Ierusalim, dar amândoi am știut că nu venise încă vremea pentru firescul unor astfel de gesturi.

Mă m-ai gândesc uneori la el și-mi place să cred că, dacă nu ne-am împrietenit în adevăratul sens al cuvântului, nici dușmani nu ne-am fost, și că n-ar fi exclus ca, într-un viitor nu prea apropiat măcar nepoții noștri să-și poată propune să se viziteze reciproc. Deocamdată, însă, ne vom mulțumi cu zile care se construiesc mereu diferit, una neștiind ce  aduce alta, într-o nesiguranță totală, dar animați cumva de credința că deasupra nostră, a tuturor, veghează o forță mai cuprinzătoare decât nimicnicia noastră nevindecabilă.

  1. Nu știu când vor apare în ziar aceste rânduri. Eu le expediez la nici 24 de ore de la un atentat terorist comis la Ierusalim, în apropierea unei sinagogi, soldat cu șapte morți și trei răniti grav. Dincolo de trăsăturile sale intrinseci, care-l fac un act abominabil, mă gândesc că el se evidențiază și prin alte trei, care-l particularizează, sporindu-i gravitatea: are loc de Șabat, cea mai sacră zi din religia iudaică, în apropierea unei sinagogi, care este spațiul sacru prin excelență și la Ierusalim, capitala Statului Israel.

O mai nedorită și tragică confirmare a ireductibilității celor două paradigme de care vorbeam, n-aș fi putut obține. Un perfect cerc vicios!

Articole noi

Vezi si alte etichete:

Ultimele articole