Bianca Marcovici este cunoscută îndeosebi ca poetă și chiar ca una dintre cele mai prolifice, având în vedere numărul volumelor publicate, care se apropie de treizeci. Din când în când, ea mai „comite”, însă, și proză, așa cum a fost cazul cu volumul „Rebela din Haifa”, apărut acum opt ani la editura GA Israel. Nu singurul de până atunci, întrucât, cu patru sau cinci ani mai devreme, publicase un volum de poezie și proze scurte – „Muntele meu, Carmel” – bine întâmpinat de public și de critica literară.
Tot de proză scurtă este vorba și în actuala sa carte, redactată în principal sub formă de jurnal și de povestiri, majoritatea cu evident conținut memorialistic, între care se strecoară însă și câteva poezii, ca o necesitatea irepresibila a eului poetic de a se elibera de corsetul prea strâns al zilei și a evada în spațiul rarefiat al simbolului și metaforei.
Spunând că prozele din acest volum au un conținut memorialistic, trebuie să adăugăm imediat însă că ele nu sunt memorii ca gen literar. Conținutul lor memorialistic indică mai degrabă asupra funcției speciale a memoriei, de reținere și interpretare personală a unor fragmente de viată, care s-au întipărit în conștiința subiectivă a autoarei și care au o semnificație importantă fie pentru prezentul acțiunii, fie pentru cel al relatării.
Spre exemplu, consemnarea trăirilor din timpul războiului din 2006 – cunoscut ca al doilea război din Liban – cu ploaia lui de rachete abătută asupra nordului țarii, poartă pecetea notației febrile a ceea ce tocmai s-a întâmplat, impresia de moment fiind atât de puternică și angajând într-atât mecanismele primare, de conservare a ființei, încât consemnările devin inevitabil sacadate, emoția primează și fraza tinde să concentreze cât mai multă informație imediată. Rezultatul este o imagistică mozaicată, un colaj de gesturi, gânduri, griji și speranțe care amână pe altădată momentul reflecției ordonatoare și dătătoare de sens mai larg. În plus, nevoia de a spune cât mai mult într-o respirație cât mai scurtă, o împinge fără voie pe autoare pe tărâmul metaforei poetice: „Nu mai văd pasări, spune ea, ieri a fost luna plină”; sau: „Azi –noapte, pe la trei și jumătate, avioanele survolau pe cer de parcă aveau șenile”.
Atunci însă când memoria decupează secvențe îndepărtate în timp – copilăria, cu studiile intense de vioară și primele reacții de revoltă infantilă, sau vicisitudinile serviciului în condițiile economiei socialiste, pigmentate uneori, pe fundalul cenușiului cotidian, cu „picanteria” vreunei convocări la Securitate, pentru o vină imaginară – autoarea își găsește suflul necesar unor descrieri mai ample și detaliate, presărate nu o dată cu umor și sarcasm, sau încheiate în stilul unor adevărate meditații existantialiste, nuanțate politic.
Povestind undeva cruzimea inumană a unui vecin din Iașul natal, care ucisese cu vitriol un caine de pripas, doar pentru că i-ar fi strivit câteva legume din gradina improvizată între blocuri, scriitoarea notează reacția promptă, punitiv-justițiară a copiilor din cartier, care i-au distrus imediat gradina, încheind cu observația pertinentă că „Multe lucruri se repetă și acum, dar în alte forme. Dreptatea cetățeanului atârnă de un fir de păr. Toate ne aruncă într-un fel de nesiguranță. Reacția publică poate ameliora starea în care se simte orice cetățean, teleghidat să urmărească si să se încadreze în teleghidarea automată, pe drumuri invizibile, dar impuse. Ne rămâne doar poezia dureroasă a lucrurilor.”
Sunt, desigur, multe fire care se împletesc în aceasta „scriere eclectică”, cum este caracterizată cartea în prefață editurii. Amintirile din anii copilăriei, studiul viorii sub exigența neînduplecată a mamei, portretele părinților, micile isprăvi, rapid sancționate, ale fetiței blonde, maturizate înainte de vreme, debutul în literatură, sosirea în Israel, lupta pentru supraviețuire – atât pe plan existențial, cat și literar – a nou-venitului, războiul, nepoții etc., fiecare aspect din acest mozaic devenind, sub pana Biancăi Marcovici, o odisee în sine.
Oricine va parcurge paginile acestei culegeri de proze, va rememora pe cont propriu anii cenușii ai vieții din România ultimei perioade a regimului ceausist, cu cozile lor interminabile, cu umilințele și delațiunile la tot pasul, dar și cu micile bucurii domestice care se nășteau spontan în jocurile copiilor din spatele blocului, ori cu prilejul procurării, la prețuri disproporționate, a vreunui produs râvnit.
Cine a trecut și prin drama părăsirii tarii, va recunoaște dificultatea primilor ani într-un mediu diferit, cu propriile sale rigori, fricțiunile de la noul loc de munca sau pitorescul multiculturalismului israelian. La care se va adăuga, desigur, angoasa războaielor și a terorismului, incertitudinea vieții în condițiile marilor prefaceri economice și tehnologice, cu spectrul șomajului ca o sabie a lui Damocles de-asupra capului, dar și fericirea vieții de familie, amplificată de apariția nepoților.
Toate acestea, și multe altele, se regăsesc în prozele cuprinse în „Rebela din Haifa”, unele redactate, cum am mai spus, cu febrilitate, sub impresia momentului, aproape neprelucrate și constituindu-se din acest punct de vedere ca veritabile fise psihologice în condiții de stres, altele elaborate cu grija construcției de ansamblu și atenția rezervată detaliului, relevând pe alocuri un autor dotat cu simțul umorului, dar și cu mușcătură ironică, nu o dată îndreptată împotrivă propriei persoane.
Nota distinctivă a tuturor acestor proze este, însă, sinceritatea. Totală, dezarmantă chiar! Scriitoarea nu se teme de niciun detaliu al vieții personale, oricât de jenant ar fi, descriindu-l cât se poate de naturalist, aproape la lumina reflectorului. Așa se întâmplă în povestirea care relatează o ascensiune cu liftul în clădirea-turn a birourilor companiei la care autoarea este angajată ca inginer proiectant și care se încheie cu un leșin, la fel în timpul unui concediu la Poiana Brasov, când efuziunea mult prea tinerească dintr-o discoteca de hotel o va conduce în salonul de spital cu diagnosticul de sindrom vertigo cu sincopă, pe care-l va lua cu sine și în Israel, unde va mai ispăși cu o săptămână de spitalizare excesul din vacanță românească.
Procedând astfel, nemenajandu-se nici măcar pe sine, Bianca Marcovici respectă, de fapt, un standard pe care și l-a impus mergând pe urmele lui Kafka, din care reproduce chiar această confesiune: „A scrie însemnă a te mărturisi peste măsură, dar cu sinceritate și dăruire nemărginită.”
Autoarea se mărturisește, într-adevăr, fără rezerve pe parcursul textelor din carte, neuitând să depună însă mărturie și despre confrații de breaslă. Alexandru Mirodan, celebrul dramaturg și autor al unui cât se poate de neconvențional dicționar al scriitorilor evrei din România, îi va propune o colaborare la început de drum în Israel, ocazionându-i retrospectiv afirmația cu valoare de sentință: Dacă cineva îți da încredere în ține, poți s-o iei mereu de la capăt.”
Adam Simantov, pseudonimul literar al dr. Mihael Elias, originar din Timișoara și autor al romanului „Aventură la Paris”, este prezent cu interviul pe care-l acordă autoarei. Alte referiri culturale sunt rezervate cunoscutului umorist I. Schechter, „unicul prozatoar în poante de balerină”, cum notează autoarea, și lui Slomo Sitnowitzer, care scrie despre închisorile comuniste din România, evocând, între altele, originalele concursuri de poezie ale deținuților prin intermediul gamelelor și al ingeniosului procedeu de inscriptionare a versurilor pe fundul acestora.
Elfride Jelinek, scriitoarea austriacă laureată a premiului Nobel pe 2004, cu ascendențe româno-germane pe linie paternă, apare în carte printr-o consistentă notă de lectură pe marginea romanului „Lăcomie”, apărut în românește la editura Polirom, în 2008.
Pe de altă parte, neuitandu-și vocația muzicală, Bianca Marcovici consacră pagini inspirate unor concerte ascultate cu urechea specialistului la Haifa sau Viena, cele mai entuziasmate fiind rezervate violonistului Gilles Apap, originar din Algeria.
Arhitectul Eduard Mattes, cunoscut grafician, caricaturist și fotograf, care ilustrează multe din volumele de versuri ale autoarei, îi prilejuiește acesteia, într-o convorbire colocvială, trecerea în revista a impactului literaturii israeliene de limba română peste hotarele tarii și constatarea caracterului ei competitiv.
În încheierea acestor notații despre „Rebela din Haifa”, ar mai trebui obsevat că toate prozele poartă într-un fel amprenta stilului poetic al autoarei, neconstrâns de o logică riguroasă, și aceasta nu atât prin prezența imaginilor sau expresiilor metaforice, cat mai ales prin modul lor intern de structurare, adecvat mai degrabă respirației scurte, grăbite să relateze impresia primă, trecută doar prin filtrul emoțional al autoarei. E greu, de aceea, să ne-o reprezentăm pe Bianca Marcovici ca autoare de romane, poezia îndeosebi, dar și proza scurtă, rămânând cu siguranță domeniile ei de predilecție.
Bianca Marcovici: „Rebela din Haifa”
