Este suficient să arunci o privire pe hartă pentru a înțelege de la primul cântat al cocoșului cât de important este aceast canal care leagă între ele două oceane, Atlanticul, prin Marea Caraibelor, și Pacificul, care altfel ar fi fost separate prin mii de kilometri, un vas venit din Atalntic trebuind să coboare până în sudul Americii de Sud și să treacă pe la Capul Horn, punctul extrem al arhipelagului Țării de Foc, pentru a urca apoi cap compas nord în Pacific. Așa, datorită Canalului, în loc de mii de km ai de parcur vreo 80, adică faci doar o zi de navigație, la care se adugă timpul de așteptare. Iată de ce Canalul asigură o rută de navigație vitală pentru toată lumea și are o importanță strategică globală. Dar nu vă voi povesti din cărți despre Canalul Panama, ci vă voi împărtăși câte ceva despre ceea ce am văzut ca urmare a două vizite pe care i le-am făcut, ultima, de completare și aprofundare, chiar recent, între Crăciunul anului trecut și Revelionul trecerii în acest an.
Cu ocazia primei vizite în Panama am stat patru zile în Ciudad de Panama, oraș modern în stilul american impus de zgârie norii din Manhattan, pe țărmul Pacificului, și în două dintre ele am explorat Canalul și vecinătățile lui. Din orașul Panama ajungi la intrarea în Canal urmând o șosea pe patru benzi, însoțită de o pistă pentru bicilete și de alergare, care leagă între ele insulele Amador, în ordine, insula Naos, unde se află un laborator de cercetări tropicale al Institutului Smithsonian, apoi Culebra și Perico, ultima fiind insula Flamenco. Digurile dintre insule și pe care a fost construită șoseaua au fost construite cu ajutorul materialului excavat atunci când s-a construit Canalul.
Într-una din zile am parcurs pe jos întregul Amador Causeway drum și am descoperit multe locuri despre care ar merita să povestesc, semnalez doar trei dintre ele. Pe la jumătatea drumului se află o clădire cu o arhitectură care te surprinde prin jocul formelor geometrice și al culorilor vii. Este o construcție proiectată de renumitul arhitect Frank Gehry care găzduiește din anul 2014 un Biomuseum din care afli multe, între altele despre istoria geologică a formăruii istmului Panama și despre patrimoniul natural al zonei, cu accent pe biodiversitate.
Pe la jumătatea drumului, într-un rond cu sens giratoriu se află statuile a doi bărbați care se îmbrățișează cu diplomație, iar silueta unuia dintre ți se pare imediat cunoscută dacă ești ceva mai vechi pe lume. Este Jimmy Carter, presședinte al SUA din anul 1977 și până în aqnul 1980, mandat în timpul căruia a Canalul a fost cedat statului Panama. Celălalt este liderul de atunci al statului Panama, generalul Omar Torrijos. Canalul aparținea Statelor Unite, pentru că americanii l-au finanțat și l-au construit, prin Tratatul Hay-Bunau Varilla din anul 1903. Pentru a înțelege bine lucrurile trebuie spus că pe 7 septembrie 1977 Carter și Torrijos au semnat, de fapt, două tratate, unul, Tratatul Canalului Panama, prin care se stabilea că începând cu noaptea dinspre 31 decembrie 1999 și 1 ianuarie 2000 toate operațiunile de pe Canal vor trece sub control panamez, al doilea, Tratatul cu privire la neutralitatea și operaționalitatea permanentă a Canalului, cunoscut sub numele de „Tratatul Neutralității”, tratat prin care Statele Unite își păstrau dreptul de a apăra Canalul de orice amenințare care i-ar afecta neutralilatea și capacitatea de a oferi servicii pentru toate națiunile lumii.
Al treilea lucru pe care îl menționez, pentru că are legătură cum felul în care ne raportăm geopolitic la Canal, este fosta reședință a lui Manuel Noriega din apropierea Fortului Amador, astăzi distrusă și vandalizată. Noriega a fost șeful juntei mulitare care a condus Republica Panama între 1983 și 1989, când, cam în același timp în care în Europa de Est se prăbușeau regimurile comuniste, a fost înlăturat de la putere ca urmare a unei intervenții militare a SUA deoarece devenise un personaj care punea în pericol operaționalitatea Canalului. Acest episod este important de adus în atenție, și ne ajută să înțelegem mai bine ce însemnă a acționa în spiritul mai sus numitul Tratat al neutralității, Altefel spus, tocmai pentru că este atât de important din punct de vedere geopolitic , Canalul nu poate fi lăsat pe mâna și la mintea oricui.
La capătul dinspre sud al Canalului se află Podul Americilor, o structură metalică finalizată în anul 1962, până atunci trcerea de pe o parte pe alta fiind posibilă doar cu ferry boat-ul. Podul este integrat autostrăzii Panamericane. Pe sub pod circulă vasele spre intrarea în Canal, traseul fiind marcat cu balize până la prima ecluză Miraflores, nu mai puțin de 13 km de la prima baliză și până la ecluză. Vasele stau la rând, aliniate, așteptând să fie preluate pentrua fi conduse prin Canal.
În vecinătatea ecluzei Miraflores se află Muzeul Canalului Panama cu o expoziție de bază excelentă din care afli întreaga istorie. De la etajul superior se pot vedea și operațiunile din ecluză. Ideea construirii unui canal le-a venit coloniștilor spanioli încă din secolul al XVII-lea, dar mijlocele tehnice disponibile atunci nu permiteau realizarea unui asemenea proiect ingineresc. În secolul al XIX-lea , o dată cu dezvoltarea mașinismului, proiectul a prins contur la inițiativa francezilor, începând cu anul 1880, dar dificultățile tehnice ale excavațiilor, vremea nefavorabilă în timpul sezonului ploios și problemele medicale cauzate în special de malarie și de febra galbenă (pe atunci nu se știa că malaria este produsă de țânțarul anofel, ci se credea că aerul este infestat), au dus la abandonarea proiectului. Acesta a fost reluat de Statele Unite ale Americii. Rând pe rând au fost rezolvate toate problemele inginerești, cele privind finanțarea și forța de muncă, precum și cele medicale, astfel încât Canalul s-a deschis în anul 1914. Jos pălăria!
Și pentru că veni vorba despre pălărie, închei cu legenda din jurul pălăriilor de Panama, renumite în toată lumea. Făcute din frunzele unei pante care seamănă cu palmierul, cu numele științific Carludovica palmata, aceste pălării provin de fapt din Ecuador și au devenit cunoscute în secolul al XIX-lea, fiind considerate un semn al eleganței de către oamenii de afaceri. Dar reclama cea mai mare le-a făcut-o președintele american Theodore Roosevelt care în anul 1906 a venit în Panama să vasă care este stadiul lucrărilor la Canal. Era o zi foarte însorită, așa că președintelui i-a fost dăruită o asemenea pălărie pentru protecție. Când a ajuns în centrul orașului Panama, în fața hotelului Nacional, avea încă pălăria cu el, iar fotografii l-au imortalizat într-o imagine care a fost imediat publicată de marile ziare ale vremii. Toată lumea a aflat de aceste pălării care de atunci încoace au devenit un obiect al dorinței.
Promit, data viitoare povestesc despre traversarea Canalului.