Cred că, deși lumea virtuală s-a înstăpânit peste noi, librăriile tradiționale, cu rafturi și cărți ca obiecte fizice sunt în continuare oglinzi ale lumii, diferite de la o cultură la alta, așa că atunci când mă aflu într-o țară străină intru întotdeauna și într-o librărie cu gândul de a descoperi astfel o nouă perpectivă din care lumea este prezentă și prezentată prin cărți. Atunci când am vizitat o librărie din Bișkek am văzut că de cea mai bună expunere pe rafturi se bucura Cinghiz Aitmatov, acriitor tradus în limba română și apreciat de cititorii de la noi încă din vremurile copilăriei mele, căci îmi aduc aminte cum am citit atunci, pe la începutul anilor 1970, la îndemnul profesoarei de limba română, faimosul său roman „Djamilia”. Nu l-am mai citit de atunci, dar țin minte că mi-au plăcut enorm evocările poetice ale peisajului Asiei Centrale și am participat părtinitor la intriga romanului, o poveste de iubire în vremurile colhoznice înainte și după Al Doilea Război Mondial într-o societate arhaică, intolerantă și dominată de prejudecăți.
Cinghiz Torekulovich Aitmatov este probabil cel mai cunoscut intelectual din Kârgâzstan, iar viața și opera sa mi se pare o ilustrare a vremurilor pe care le-a trăit. Am povestit într-un episod anterior despre complexul cultural „Ruh Ordu” (Casa spiritului) de pe malul lacului Issyk Kul, înființat la inițiativa lui Cinghiz și dedicat reprezentărilor spiritualității în diverse forme religioase, un manifest al ideiilor de toleranță între opinii difeite, pluralism al viziunilor despre lume și convenrgență în raport cu valorile umaniste. Încerc în continuare un exerciție de înțelegere a Kârgâzstanului ca spațiu socio-cultural pornind chiar de la felul în care acesta este reprezentat literar de Cinghiz Aitmatov.
Celebrul scriitor s-a născut în anul 1928 și a prins acea perioadă de tranformări radicale în care un teritoriu îndepărtat din Asia Centrală era integrat în noua ordine bolșevică a URSS-ului condus de Stalin. A fost un interval de proletcultism, propagandă și ideologizare în care mulți cetățeni deveneau victime. Cele mai grave acuzații politice care puteau fi aduse cuiva erau acelea că este împotriva proletariatului și împotriva internaționalismului, adică burghez și naționalist. Exact această vină i-a fost atribuită tatălui micului Cinghiz, arestat și executat în anul 1938. Rămas fără tată, Cinghiz a urmat școala sovietică în Sheker, satul natal, și a încercat diverse munci pentru a se întreține. Inevitabil, regăsim amintirea acestor ani în romanul „Primul învățător”, o lectură pe care am făcut-o târziu, după ce am văzut, tot cu întârziere, abia după 1990, ecranizarea realizată de Andrei Koncealovski.
La 18 ani Cinghiz Aitmatov, devenit între timp un tânăr comsomolist, cu bună reputație în satul său în fața funcționarilor bolșevici, ajunge la oraș, în capitala Frunze, actualul Bișkek, pentru a studia la secția de zootehnie a Institutului de agricultură. Regăsim această tinerețe rurală și agricolă în multe dintre scrierile sale, a fost experiența de viață care l-a marcat decisiv și l-a inspirat, ba chiar i-a asigurat originalitate prin aceea că venea dintr-un spațiu mai puțin explorat șiterar. Acum se produce schimbarea decisivă, își dă seama că vocația lui, mai puternică decât aceea de țăran, este cea de scriitor și reușește să devină student la Institutul de Literatură „Maxim Gorki” din Moscova, laboratorul în care tinerii cu talent erau forjați conform ideologiei comuniste. Este o perioadă în care un tânăr cu talent literar putea spera că va face o carieră dacă va accepta compromisul cu ideologhia comunistă. Desigur, a depins de fiecare cât de puternic s-a înrolat la cerințele propagandistice, Cinghiz a făcut-o atât cât să supraviețuiască literar, fără exces de zel.
Ca urmare, relațiile sale cu partidul au fost convenționale, în limitele coabitării, el fiind un scriitor din Asia Centrală care putea fi livrat lumii. A lucrat și pentru ziarul „Pravda”, oficiosul partidului unic, iar în rândurile partidului a intrat în anul 1959. Era o strategie comună a partidelor comuniste de a captura și promova intelectuali de valoare tocmai pentru a sublinia astfel aderența intelectualilor la partid și robustețea alianței dintre proletariat și celelalte categorii sociale, intelectualii care acceptau jocul fiind favorizați în carieră. Cinghiz a devenit membru al sovietului Suprem și apoi, când Miail Gorbaciov a început perestroika și glasnost-ul, i s-a alăturat și a devenit consilier al acestuia și ambasador al URSS la ONU.
URSS-ul s-a prăbușit ca structură statală prin resurecția acelor naționalisme pentru care tatăl lui Cinghiz fusese executat. URSS-ul perestroikist al lui Gotbaciov s-a spart în Rusia lui Elțân și republicile sovietice au devenit state independente. Așa că Cinghiz Aitmatov a devenit reprezentant al Kârgâzstanului în instituții internaționale. Vocea sa a fost auzită în dreptul țării sale, tot așa cum, în vremurile sovietice, vocea sa era a unui intelectual din îndepărtata Asie Centrală. Viața sa a fost dominată de constrângerile politice ale vremurilor pe care le-a trăit, opera sa literară poate fi judecată acum din perspectiva universalității. Pentru a vorbi în termenii ultimelor sale scrieri apărute în românește, „Stigmatul Casandrei” rămâne chiar și atunci „Când se prăbușesc munții” într- „O zi mai lungă decât veacul”.