Alegerile de pe 1 noiembrie din Israel s-au dovedit notabile din câteva puncte de vedere. Cel mai vizibil dintre acestea și, deopotrivă, dramatic pentru milioane de alegători, a fost schimbarea actualei coaliții de centru de la guvernare, cu una, încă în formare, dar de dreapta clasică. Spun acest lucru pentru că, cel puțin la data acestor notații, pare sigur că nicio formațiune politică de centru nu va accepta să intre într-un guvern condus de fostul premier, Biniamin Netaniahu, care va prelua din nou conducerea guvernului israelian, după o absență de doar un an și jumătate.
Apoi, ceea nu sconta nimeni în urmă cu puțin timp, o formațiune considerată aproape de extremă dreapta, Sionismul religios, cu un personaj sinistru în rândurile ei, a reușit să devină al treilea partid ca forță electorală și să emită pretenții la portofoliile cele mai importante ale viitorului guvern. Pentru cei mai mulți dintre cititorii ziarului numele Itamar Ben-Gvir, probabil, nu spune nimic. El este unul din cei doi lideri ai formațiunii Sionismul religios (de fapt, o alianță a altor două partide, în istoria cărora nu voi intra), care a devenit celebru în urmă cu 27 de ani, cu puțin timp înaintea asasinării fostului premier, Itzhak Rabin, când a reușit să se apropie de mașina acestuia și să-i smulgă simbolul de marcă de pe capotă, declarând ulterior că, așa cum s-a apropiat de mașina premierului, se va apropia în curând și de persoana lui. Iar deznodământul a devenit ulterior cunoscut de o lume întreagă.
La acea vreme, Itamar Ben-Gvir era adolescent, iar astăzi pare să pună întregul incident pe seama rătăcirilor juvenile, luând o anumită distanță față de ele. A devenit notoriu spre lauda sa că, recent, în plină campanie electorală, aflat într-o zonă foarte populară a Ierusalimului – Șukul, exotica piața de legume a orașului – și-a admonestat un suporter care a aclamat conoscuta lozincă a extremiștilor de deapta, „Moarte arabilor”, spunându-i că el nu susține decât moartea teroriștilor.
Am lăsat la urmă deficiențele de organizare a campaniei electorale a actualei coaliții de guvernare, soldată cu dispariția singurei formațiuni de stânga, partidul Mereț care, la alegerile din 1992 – când Partidul Muncii, condus de Itzhak Rabin, a revenit la putere – câștiga 12 mandate în Knesset. De atunci și până astăzi, acest partid (ca și Partidul Muncii, de altfel) a intrat într-un declin constant, obținând cu greu 4-5 mandate, dar supraviețuind cât de cât. La actualele alegeri, Meretz n-a mai trecut pragul electoral, lipsindu-i câteva mii de voturi. Faptul a fost urmarea, în principal, a refuzului obstinat al Partidului Muncii de a forma împreună o coaliție electorală dar, în subsidiar, și o consecință a dezinteresului pentru ideea de bloc electoral a principalei formațiuni politice a actualei coaliții guvernamentle, partidul Yeș Atid (Există viitor), condus de premierul în funcție, Yair Lapid.
În felul acesta, fostul premier, Biniamin Netaniahu, a obținut un confortabil scor de 68 mandate, care-i vor permite să revină la putere și să formeze un guvern exclusiv de dreapta, eventual cu mici nuanțe de extremă dreapta, dar care, prin chiar această culoare ideologică, riscă să-i creeze mari probleme nu doar acasă, în propria ogradă politică, dar și pe plan internațional și, mai ales, în relațiile cu Statele Unite. Nu e întâmplător, probabil, că președintele Joe Biden nu a găsit încă de cuviință să-i telefoneze viitorului premier israelian, pentru a-l felicita cu ocazia câșigării alegerilor, dar e cât se poate de relevant că o țară arabă, precum Iordania, a atras deja atenția asupra riscurilor unei viitoare colaborări cu un guvern israelian, care va număra printre membrii săi marcanți persoane de extremă dreapta.
S-a remarcat, de asemenea, tonul moderat al viitorului premier, atât în discursul din noaptea de după alegeri, cât și alaltăieri, la comemorarea din plenul parlamentului israelian a împlinirii a 27 de ani de la asasinarea lui Itzhak Rabin, ocazii în care a făcut și o ușoară invitație la unitate națională, pe fondul tensiunilor în creștere în Orientul Mijlociu, mai ales ca urmare a implicării Iranului în războiul din Ucraina de partea Rusiei. Biniamin Netaniahu a atras atenția că Teheranul folosește războiul dintre cele două state slave ca teren de încercare a câtorva dintre armele sale ofensive, dar și ca prilej de diversiune, prin care ar intenționa să mascheze continuarea planului său de înarmare nucleară. N-ar fi exclus, a subliniat viitorul premier, ca Israelul să atace singur Iranul, în situația în care niciun alt satat nu ar lua suficient în considerare pericolul pe care acesta îl reprezintă pentru securitatea întregii lumi și, în special, pentru statul evreu.