Am avut o aterizare perturbată de o furtună iscată din senin. Norii au acoperit rapid jumătate de cer și avionul a început să trepideze pe măsură ce se apropia de sol. Am simțit mâna sigură a pilotului care stăpânea manșa în timp ce așeza aparatul pe pistă sub bătaia rafalelor de vânt. Am fost întâmpinați de un curcubeu și un aeroport micuț și cochet.
Orașul Mardin, de la „merda”, care în siriană înseamnă „fortăreață”, o spun cu convingere, după ce l-am străbătut în lung și în lat, în sus și în jos, este unul dintre cele mai interesante orașe din Turcia, prin poziția sa geografică, situat între râurile Tigru și Eufrat, în antica Mesopotamie, at#t prin istoria sa îndelungată, arheologii fiind de părere că prima așezare a fost întemeiată acum vreo 3000 de ani, dar și prin straturile culturale care s-au succedat, căci regiunea a fost stăpânită rând pe rând de asirieni, hittiți, mezi, bizantini, iar din secolul al XI-lea a intrat sub influența islamică și apoi sub administrarea otomană.
Orașul este situat pe versanții unui munte stâncos, cu ruinele fortăreței în vârf. Vizitarea lui, dacă vrei mai mult decât doar să urmezi strada principală care îl traversează de la un capăt la altul pe curba de nivel, cere efort și răbdare, cu urcușuri și coborâșuri pe trepte și străduțe înguste, un labirint spectaculos, cu atât mai mult cu cât apar și surprize, așa cum ar fi tunelele „abbara”, scurtături între străzile cu case de piatră, unele destul de mari, cu cel puțin un etaj, cu grădini și scări interioare, case numite „conace”, un cuvnt pe care îl foloseam și noi pentru casele boierești mai acătării.
Am vizitat pietonal întregul oraș vechi pe parcursul unei zile. Am ales un traseu sistematic prin care să cuprind tot ceea ce este important. Din Piața Centrală, acolo unde se află o statuie a lui Mustafa Kemal , părintele Turciei moderne, și Muzeul de Istorie, am coborât pe străduțele înguste până la Moscheea Ulu, cu un minaret cu registre interesante, cu o verticală în care Coranul îl susține pe Mahomed, iar deasupra acestuia se află Alah. Un al doilea minaret a fost distrus în timpul invaziei hoardelor lui Timur Lenk în secolul al XIV-lea. Am revenit apoi în strada principală și am urmat-o până în locul de unde este o scurtă coborâre până la Moscheea Sehidiye, tot din piatră masivă de calcar, cu un minaret canelat și o curte interioară compactă. Încheiem turul de cultură islamică cu un urcuș până la Zinciriye Medresesi, colegiul teologic fondat în anul 1385, sculptat în piatră de calcar. Acesta este și locul de unde se poate vedea panoramic orașul și vecinătatea sa spre granița cu Siria. O fântână redă ciclurile vieții, de la naștere, izvorul este mama, apoi copilăria, după aceea maturitatea, când apa curge mai repede, apoi suvoiul de apă se îngustează și se varsă într-un bazin colector, acolo unde ajungem cu toții la capătul vieții.
Dar înainte de islam și populațiile turcice au fost alte straturi. La Mardin se află comunități ortodoxe, atât de tradiție siriacă cât și de tradiție asiriană. Una dintre biserici este Kirklar Kilisesi, cu o legendă fondatoare asemănătoare aceleia a celor 40 de mucenici. Custodele clădirii ne povestește despre situația de astăzi a comunității religioase, sunt vreo patru sute de credincioși arondați, apoi ne cântă un imn în aramaică.
La vreo 7 km de oraș se află Mănăstirea Ortodoxă Siriană Deyr’ul Zaferan, al cărui nume vine de la culoarea zidurilor galbene ca şofranul, una dintre cele mai vechi din lume, fost sediu al Patriarhiei Bisericii Ortodoxe Siriene pentru 800 de ani. Mănăstirea a fost construită pe locul unui templu precreștin vechi de peste 4000 de ani. Mănăstrirea are ziduri de cetate, cu o intrare relativ îngustă. Arhitectura interioară este surprinzătoare, cu arcade și coloane ce amintesc de antichitatea greco-romană, probabil că influențele erau firești la vremea construirii ei, fiind vorba de o zonă încorporată Bizanțului. De reținut și reprezentările iconice, Iisus, Cina cea de taină, Răstignirea. La nivelul cel mai de jos se află un templu păgân al Soarelui, de tip zoroastrist, unde se aduceau sacrificii. Este o construcție din lespezi din piatră, fără mortar, în care acestea se susțin unele pe altele, un principiu de construcție folosit și în alte părți ale lumii.
Cât privește restaurantele, sunt din belșug, găsești preparate tradiționale din spațiul oriental, de la kebab la salate gustoase din legume proaspete. La o terasă am descoperit un desert „knafeh”, un fel de kataif cu brânză de oaie și un sirop „attar”, plus fistic presărat deasupra. La unele restaurante se poate bea și o bere. Pețurilr nu mai sunt mici, toți se vaită de creșterea inflației și de scumpirea serviciilor turistice.
Seara se poate petrece tot în zona centrală. acolo unde clădirile de importanță arhitectonică, culturală și instituțională sunt frumos luminate.
Mardin este un oraș de două, maxim trei zile pline turistic, și poate fi combinat cu Midyat, un orășel în care s-au filmat seriale turcești care au fanii lor. În aceste zile a fost foarte aglomerat deoarece, așa cum noi am sărbătorit Rusaliile, populația de religie islamică de aici a Kurban Bairam, sărbătoarea sacrificiului, zi în care, deși nu este precizat în Coran, se sacrifică animale, cumva în continuarea tradiției instituite de Avraam prin sacrificarea mielului în locul lui Isaac. Dar să nu uităm de creștinii de aici, insularizați într-o lume a diferențelor, ostilă uneori, dar care au privilegiul de a revendica prioritatea istorică a unei credințe mântuitoare. Oamenii locului înțeleg cel mai bine această relație dintre diferență și unitate și mulți dintre ei vorbesc cel puțin două limbi, turcă, kurdă kurmangi, arabă mardineză, neo-aramaică. A fi mardinez este un mod de a fi în lume, iar câteva zile petrecute aici îți oferă o asemenea experiență unică.
8.06.2025