Am ajuns la Kilkenny, în sud-estul Irlandei, într-o zi de august în care termometrul indica aproape 30 de grade Celsius, temperatură care îi punea pe irlandezi sub codul roșu de caniculă. Să ne gândim că în urmă cu mai bine de două mii de ani legiunile Imperiului Roman ocupaseră Britania și au renunțat să treacă mai departe pe insula actualei Irlande din simplul motiv că vremea era prea rece. Au botezat „Hibernia” acest teritoriu și așa a rămas pe hărțile romane, drept un spațiu al vânturilor reci, al zăpezilor aprige și al ghețurilor care nu apucau să se topească. Pare greu de crezut că schimbările climatice au fost atât de radicale, dar asta-I realitatea.
La ceas de seară am străbătut străzile medievale înguste în căutarea unui pub recomandat de un site turistic care lăuda nu doar berea bună, ci și o trupă care impresiona prin virtuozitatea interpretării la chitară. Înainte de a ajunge acolo am dat de o casă medievală pe al cărui zid era o plachetă cu un nume necunoscut mie, oricânt am căutat prin memorie: Petronella de Meath. Iată povestea ei expusă pe acea plachetă. Născută în anul 1300, Petronella a fost servitoarea unei aristocrate de origine normandă, Alice Kyteler. Problema era că patru soți ai acesteia au murit unul după altul, așa că a fost acuzată de vrăjitorie și a fost condamnată la moarte pentru erezie. Petronella a fost declarată complice. În ziua execuției, 3 noiembrie 1324, Alice a reușit să scape, dar mulțimea furioasă și dornică de sânge aștepta spectacolul morții, așa că Petronella a fost flagelată și arsă de vie în locul stăpânei, devenind prima femeie din Irlanda care a avut o asemenea soartă. Într-adevăr, nu s-a schimbat doar vremea, ci s-au schimbat și vremurile, Irlanda devenind în timp exemplară pentru mișcarea de emancipare și lupta pentru libertate. Am găsit pub-ul căutat și am pășit înăuntru. Aerul mirosea a bere și vibra puternic în acordurile muzicale țâșnite din chitarele celor doi interpreți. M-am așezat la o masă la care se aflau deja câteva persoane și am cerut prima bere. Deodată, o tânără s-a desprins de la masă și a început să danseze pe ritmul din ce în ce mai accelerat al muzicii. A rezistat până la capătul melodiei, a primit aplauze și, după ce a revenit la masă, a golit o halbă dintr-o sorbire. După încă o melodie s-a ridicat din nou, a venit spre mine și în cea mai curată limbă română mi-a spus: „Hai, știu că poți! Vino să le arătăm cum se dansează!” Uluit, am urmat-o și m-am pomenit în spațiul din fața trupei, privit de comeseni. Ce să fac? Întâi m-am gândit o fracțiune de secundă la spectacolul cu compania lui Michael Flatley, pe care îl văzusem la București, dar mi-am dat seama că este prea complicat. M-am lăsat condus de muzică și mi-am dat seama că țopăiala mea era chiar un dans, un fel de reacție spontană a trupului la muzică, așa cum văzusem recent în excelentul film „Belfast” al lui Kenneth Branagh, în care Caitriona Balfe are o monumentală scenă finală a dansului ca pledoarie pentru frumusețea vieții. Nu am rezistat până la sfârșitul melodiei, am lăsat-o pe Mihaela noastră, așa o chema, să triumfe, în timp ce prietenul ei irlandez comanda o bere proaspătă cu guler.
Oricum, tentativa mea de a ține ritmul a schimbat atitudinea comesenilor față de mine, aproape că am devenit centrul atenției. Cuplul de lângă mine m-a îmbiat la vorbă, dornici să afle de unde sunt. Femeia era mai vorbăreață și mai curioasă, bucuroasă să întâlnească și aici români. Mi-a spus cu un accent celtic inconfundabil că lucrează la compania Amazon și că are mulți colegi români acolo. „Sunt ceri mai buni!” a întărit partenerul ei. Dar apoi au început să se plângă de prețurile în creștere, plătiseră 180 de euro pentru două nopți într-o cameră mică, o spuneau pe un ton plângăcios pe care îl știam. Nu asta doream să aud, eram sătul de asemenea văicăreli. Brusc, mintea mea evalua rapid situația, iar dansul Mihaelei devenea și mai prețios, căci îmi dădeam seama care anume era Irlanda pe care o căutam.
Dans irlandez
