Înainte de a trece la discutarea propriu-zisă a textelor heideggeriene din Carnetele negre, voi prezenta o scrisoare a filosofului german Karl Jaspers către Comitetul de denazificare al Universității din Freiburg, din 22 decembrie 1945[1]. Scrisoarea este un răspuns la o adresă a sus-numitei comisii către Jaspers, căruia i se solicita, la sugestia lui Heidegger însuși, o evaluare a activității sale în timpul conducerii național-socialiste și o recomandare privind situația didactică a acestuia în anii următori.

I

Înainte de a intra în analiza contextului acestei scrisori, câteva cuvinte despre autorul acesteia: Karl Jaspers (1883-1969), cu 6 mai mare decât Heidegger, dar care s-a orientat către filosofie mai târziu decât acesta, a nutrit aceiași pasiune intelectuală față de filosoful danez Søren Kierkegaard, unul dintre precursorii existențialismului. Cei doi s-au împrietenit în 1920 și pentru că nutreau același dispreț față de filosofii germani ai epocii, atașați neo-kantianismului și curentului romantic[2]. Ceea ce-l diferenția pe Jaspers de Heidegger era, totuși, spiritul pozitiv, având o formație de psihiatru și psiholog și înclinația spre tipologizare și abordare sistematică. Relația lor nu a funcționat foarte multă vreme, diferențele de abordare și de limbaj devenind tot mai evidente și mai supărătoare: Wolin consideră că prima lor neînțelegere reală a fost provocată de o critică aspră și lungă, în 1921, scrisă de Heidegger cu privire la lucrarea lui Jaspers din 1919, Psihologia concepțiilor despre lume, pe care a publicat-o 45 de ani mai târziu în Wegmarken. Jaspers a considerat criticile atât „nejustificate”, cât și sterile. Potrivit lui Jaspers, este probabil ca Heidegger să fi fost dezamăgit de eșecul acestuia de a urma cursul filozofic conturat de colegul său mai tânăr.

Jaspers, la rândul său, recunoaște că a reacționat oarecum rece la marea lucrare a lui Heidegger din 1927, Ființă și Timp. În 1922, Heidegger i-a trimis Jaspers câteva pagini pentru a citi despre o lucrare în curs. Jaspers le-a găsit ”incomprehensible” – în mare parte, se pare, ca urmare a încrederii exagerate a lui Heidegger în neologisme. Când cartea însăși a apărut în sfârșit în 1927, catapultându-l pe Heidegger pe scena internațională, Jaspers nu a părut interesat. El a găsit-o „neproductivă” (unenergiebig), în ciuda „strălucirii analizei puternice” (Autobiografia filosofică, p. 98).

Ceea ce va provoca ruptura dintre cei doi, cel puțin până la sfârșitul războiului, va fi acceptarea numirii ca Rektor-Fuhrer  al Universității din Freiburg, în mai 1933[3], de către Heidegger și, câteva zile mai târziu, intrarea acestuia în rândurile partidului național-socialist. Jaspers, deși nu a părăsit Germania, a refuzat orice colaborare și compromis cu noul regim, preferând să fie marginalizat[4], în vreme ce Heidegger a inițiat un turneu de conferințe în universitățile germane – printre care și cea de la Heildelberg, conținutul acestora a constat într-un apel tipic pentru o reînnoire a sistemului universitar german conform ideologiei național-socialiste. Mai mult, Heidegger a anunțat că majoritatea profesorilor aflați în funcție nu s-au ridicat la înălțimea misiunii lor și că în zece ani vor fi înlocuiți de o nouă generație de profesori mai capabili din punct de vedere politic. Jaspers scrie că a asistat la conferință în tăcere, cu mâinile în buzunare, refuzând salutul nazist și restul ceremonialului. În aceste luni cruciale de tranziție în care a avut loc trecerea Germaniei de la democrație la dictatură, contactul dintre cei doi bărbați a fost ciudat și scurt. Jaspers povestește o astfel de întâlnire în care a adus în discuție problema evreiască; moment în care Heidegger și-a afirmat credința într-o „alianță internațională periculoasă a evreilor”. Pe un ton furios, Heidegger s-a plâns că sunt prea mulți profesori de filozofie în Germania și că ar trebui păstrați doar doi sau trei. La întrebarea lui Jaspers, „Atunci care?”, Heidegger nu a oferit niciun răspuns. În cele din urmă, când gazda lui l-a întrebat pe Heidegger cum se poate aștepta ca cineva atât de needucat (ungebildet) ca Hitler să conducă Germania, Heidegger a răspuns: „Nu este o chestiune de educație; să te uiți la mâinile sale minunate![5]”

Deși s-a retras din această funcție un an mai târziu, Heidegger a făcut o impresie deplorabilă, printre altele și prin aceea că l-a scos din Universitate pe Edmund Husserl, cel care-i fusese mentor și-l propusese ca succesor la catedră[6]. Hannah Arendt, într-o scrisoare din 1946, sintetizează perfect reacția multora dintre foștii prieteni și discipoli ai lui Heidegger la aflarea acestei atitudini: În ceea ce privește nota despre Heidegger[7], presupunerea ta despre scrisoarea (adresată[8]) lui Husserl este complet corectă. Știam că această scrisoare era o circulară și știu că mulți oameni au scuzat-o din acest motiv. Mi s-a părut întotdeauna că în momentul în care Heidegger era obligat să-și pună numele pe acest document, ar fi trebuit să-și dea demisia. Oricât de prost ar fi fost, era capabil să înțeleagă asta. Îl putem considera responsabil pentru acțiunile sale în această măsură. Știa foarte bine că acea scrisoare l-ar fi lăsat mai mult sau mai puțin indiferent pe Husserl dacă altcineva ar fi semnat-o. Acum ați putea spune că acest lucru s-a întâmplat în vâltoarea evenimentelor. Și probabil că aș răspunde că lucrurile cu adevărat ireparabile deseori – și înșelător – se petrec aproape ca niște accidente, că uneori dintr-o linie neînsemnată peste care trecem cu ușurință, fiind siguri că nu mai are nicio consecință, se ridică acel zid care desparte cu adevărat oamenii, cu alte cuvinte, deși nu am avut niciodată vreun atașament profesional sau personal față de bătrânul Husserl, vreau să-mi afirm solidaritatea cu el în acest caz. Și pentru că știu că această scrisoare și această semnătură aproape l-au ucis, nu pot decât să îl consider pe Heidegger drept un potențial criminal.[9]

După război, Jaspers va contura într-o scrisoare adresată Hannei Arendt, imaginea pe care o avea despre Heidegger: Am avut ceva corespondență cu Heidegger acum și aici. Îți voi arăta scrisorile atunci când ne vei vizita. Este total absorbit de speculația despre Sein (Ființă), pe care o scrie Seyn. Acum doi ani și jumătate experimenta cu ”existența” și distorsiona totul în jur. Acum experimentează mai serios și, iarăși, asta nu mă lasă indiferent. Sper să nu deformeze din nou lucrurile. Dar am îndoielile mele. Căci cineva cu un suflet impur – adică, un suflet care este inconștient de propria-i impuritate și nu încearcă constant să o elimine, ci continuă să trăiască în mod nechibzuit în mizerie – poate cineva care trăiește în acest fel de necinste să simtă ceea ce-i cel mai pur? Sau să aibă experiența unei revoluții imediate? – Mă îndoiesc foarte tare, dar nu știu. Ceea ce-i ciudat este că cunoaște ceva ce cu greu oricine ar putea consemna astăzi și că impresionează oameni cu rândurile sale. Forma este, să fim siguri, auto-interpretarea lui Sein und Zeit, așa cum și-a dorit dintotdeauna și face unul și același lucru.[10]

II

                În 1945, Heidegger este supus cercetărilor procesului de denazificare și, în acest context, propune comisiei care-l cerceta să-i solicite lui Jaspers o evaluare a activității sale în timpul conducerii național-socialiste și o recomandare privind situația didactică a acestuia în anii următori, sperând, probabil, că acesta va avea o atitudine cât mai pozitivă. Anii aceia au fost cei mai grei pentru Heidegger: Freiburgul era în zona de ocupație franceză și autoritățile nu erau deloc ”înțelegătoare” cu foștii naziști, cu atât mai puțin cu un fost rector nazist. Bunurile imobile i-au fost confiscate, era în pericol de a pierde și biblioteca personală, de a fi dat afară din învățământ și de a fi judecat și condamnat la închisoare. A fost atât de deprimat de situație încât, se pare, a încercat să se sinucidă. Apelul la  sprijinul lui Jaspers a fost însoțit și de o recunoaștere tardivă a ”comportamentul său nemilos” din timpul anilor naziști în scrisoarea din 10 martie 1945. Acolo mărturisește că nu a refuzat să-l viziteze pe Jaspers din cauza soției evreiești a acestuia din urmă, ci pentru că îi era „pur și simplu rușine”. Dar ”rușinea” nu a vizat și activitatea lui politică. La mai multe tentative de a obține de la Heidegger o mea culpa[11] publică, gest pe care Jaspers îl considera o condiție absolut necesară pentru revenirea lui Heidegger la catedră, tentative la care Heidegger a răspuns printr-o tăcere înverșunată, motivată, probabil, de disprețul pe care l-a manifestat pentru tot ceea ce, filosofic vorbind, excedează domeniul ”ontologiei Ființei”. Acest fapt explică de ce Jaspers a ales această soluție ”de mijloc” pe care o și justifică în această scrisoare. Ca și Jean-Paul Sartre, Jaspers era obsedat de semnificația etică a existențialismului[12], Heidegger a respins deschis un asemenea demers[13].

Desigur, Heidegger nu a acceptat pasiv decizia Comisiei de a-l scoate de la catedră. Hannah Arendt, în scrisoarea din care am citat pasajul anterior, consemnează faptul că, citez: Sartre mi-a spus mai târziu că la patru săptămâni (sau șase săptămâni) după înfrângerea Germaniei, Heidegger i-a scris unui profesor de la Sorbona (i-am uitat numele), a vorbit despre o „neînțelegere” între Germania și Franța și i-a întins mâna, într-o „reconciliere” franco-germană. Nu a primit niciun răspuns, desigur. Apoi, mai târziu, i-a scris lui Sartre. Poate știi de diferitele interviuri pe care le-a dat după asta. Nimic altceva decât minciuni patologice cu ceea ce cred că este un țipăt patologic clar. Dar asta e o poveste veche.[14]

III

Heidelberg, 22 Decembrie, 1945

Stimate domnule Oehlkers!

Scrisoarea ta din 15 decembrie mi-a ajuns astăzi. Mă bucur că chestiunea referitoare la domnul Gentner s-a rezolvat. Între timp, poate chiar v-a făcut vizita pe care o plănuia în drumul spre Paris, de unde ne așteptăm să se întoarcă în scurt timp.

Vreau să răspund imediat la întrebarea principală a scrisorii dumneavoastră. Datorită prieteniei mele anterioare cu Heidegger, este inevitabil să abordez chestiuni personale; nici nu voi putea ascunde o anumită părtinire în judecățile mele. Ai dreptate când te referi la afacere ca fiind complicată. Ca în orice lucru complicat, și aici trebuie să ne străduim să reduceți lucrurile la ceea ce este simplu și decisiv, pentru a nu rămâne prins în labirintul complicațiilor. Sper că nu vă deranjează dacă articulez separat câteva dintre punctele principale:

1) În afară de cazul prietenilor intimi, sperasem să pot păstra tăcerea. Aceasta a fost gândirea mea din 1933, când m-am hotărât, după teribila mea deziluzie, să rămân tăcut din loialitate față de amintirile bune. Acest lucru a devenit ușor pentru mine, deoarece cu ocazia ultimei noastre conversații din 1933, Heidegger a tăcut sau a răspuns imprecis în privința întrebărilor delicate – în special a chestiunii evreiești; și din moment ce nu ne-am mai văzut niciodată, în măsura în care nu-și mai continua vizitele obișnuite care se desfășurau de un deceniu. Până la urmă mi-a trimis publicațiile lui; după 1917-1918 nu a mai confirmat primirea materialelor pe care i le-am trimis. Acum speram mai mult ca oricând să pot să tac. Dar acum îmi cereți să îmi exprim opinia nu numai oficial în numele domnului von Dietze, ci și la cererea lui Heidegger. Asta îmi forțează mâna.

2) Pe lângă ceea ce este cunoscut public, sunt la curent cu o serie de fapte, dintre care două le consider suficient de importante pentru a le transmite mai departe.

La ordinul regimului național-socialist, Heidegger a prevăzut o scrisoare de evaluare privind [Eduard] Baumgarten[15] către Asociația Docenților [naziști) din Gottingen, a cărei copie mi-a parvenit cu mulți ani în urmă. În ea se găsesc următoarele propoziții: „În timpul șederii sale aici (la Freiburg), Baumgarten a fost orice dar nu național-socialist. După mediul familial și orientarea intelectuală, Dr. Baumgarten provine din cercul de intelectuali liberal-democrați din Heidelberg din jurul lui Max Weber. După ce a eșuat cu el l-a frecventat foarte activ pe evreul Fraenkel, care preda la Göttingen și recent a fost concediat de aici [din cauza legislației rasiale naziste care interzicea evreilor să intre în serviciul public]. Prin Fraenkel a aranjat o cazare în Gottingen. Hotărârea cu privire la Baumgarten, firește, nu poate fi încă definitivă. Există încă loc de mai bine din partea lui. Trebuie să existe o perioadă de probă adecvată înainte de a-i putea permite intrarea în sistemul național-socialist.” În aceste zile ne-am obișnuit cu mizeriile; în comparație cu acestea, este poate greu de înțeles groaza pe care mi-a provocat-o atunci când am citit aceste rânduri.

Asistentul lui Heidegger la departamentul de filosofie, dr. [Werner) Brock, era evreu, fapt necunoscut lui Heidegger la momentul numirii sale. Brock a fost nevoit să renunțe la funcția sa ca urmare a ordonanțelor național-socialiste. Conform informațiilor furnizate de Brock verbal, comportamentul lui Heidegger față de el a fost incontestabil. Heidegger i-a facilitat relocarea în Anglia prin recomandări favorabile.

În anii 1920 Heidegger nu era un antisemit. Remarcile complet inutile despre „evreul Fraenkel” dovedesc că în 1933 a devenit antisemit, cel puțin în anumite contexte. În ceea ce privește această întrebare, el nu și-a exercitat întotdeauna discreție. Acest lucru nu exclude posibilitatea ca, după cum trebuie să presupun, în alte cazuri antisemitismul să fi fost împotriva conștiinței sale și a simțului său de bunăcuviință.

3) Heidegger este o prezență semnificativă, nu prin conținutul unei viziuni filozofice asupra lumii, ci prin manipularea instrumentelor speculative. Are o aptitudine filozofică ale cărei percepții sunt interesante; deși, în opinia mea, el este extraordinar de necritic și se află la o distanță de știința adevărată (der eigentlichen Wissenschaft fern steht). El procedează adesea de parcă ar combina seriozitatea nihilismului cu mistagogia unui magician. În torentul limbajului său, el este capabil uneori, într-un mod clandestin și remarcabil, să pătrundă în miezul gândirii filosofice. În această privință, el este, din câte văd, poate unic printre filozofii germani contemporani.

Prin urmare, este urgent să sperăm și să cerem ca el să rămână în poziția de a lucra și de a scrie.

4) Astăzi, trebuie inevitabil să ținem cont de situația noastră generală în tratarea cazurilor persoanelor individuale.

Prin urmare, este absolut necesar ca cei care au contribuit la aducerea la putere a național-socialismului să fie trași la răspundere. Heidegger se numără printre puținii profesori care au acționat astfel.

Severitatea excluderii din pozițiile lor a numeroși bărbați care în adâncul lor nu erau național-socialiști este larg răspândită astăzi. Dacă Heidegger ar continua fără restricții, ce ar spune colegii săi care au fost forțați, au suferit în acele vremuri grele și care nu au acționat niciodată în numele național-socialiștilor! Realizarea intelectuală excepțională poate servi drept bază justificată pentru a facilita continuarea unei astfel de lucrări; nu, însă, pentru reluarea atribuțiilor de serviciu şi de predare.

În situația noastră, educația tinerilor trebuie gestionată cu cea mai mare responsabilitate. Libertatea totală de a preda este un scop dezirabil, dar nu poate fi realizat imediat. Modul de gândire al lui Heidegger, care mi se pare în esență neliber, dictatorial și incapabil de comunicare (communikationslos), ar fi astăzi dezastruos în efectele sale pedagogice. Pentru mine, modul de a gândi pare mai important decât conținutul judecăților politice, al căror caracter agresiv poate schimba cu ușurință direcțiile. Atâta timp cât în cazul lui nu are loc o renaștere autentică, una care ar fi evidentă în opera sa, un astfel de profesor nu poate fi pus în fața tineretului de astăzi, care, din punct de vedere spiritual, este aproape lipsit de apărare. Tinerii trebuie să ajungă mai întâi la un punct în care să poată gândi singuri.

5) Într-o anumită măsură, cunosc scuza personală că Heidegger era, conform naturii sale, apolitic. Național-socialismul pe care l-a îmbrățișat avea puține în comun cu național-socialismul existent. În această privință, aș atrage în primul rând atenția asupra remarcii lui Max Weber din 1919: copiii care se agață de roata istoriei sunt în pericol. A doua mea calificare: Heidegger cu siguranță nu a văzut puterea şi scopurile reale ale liderilor naţional-socialişti. Faptul că a crezut că poate păstra o independență de voință demonstrează acest lucru. Dar felul său de a vorbi și acțiunile sale au o anumită afinitate cu caracteristicile național-socialiste, ceea ce face greșeala sa de înțeles. El și ( Alfred) Baumler și Carl Schmitt sunt, printre ei, profesori foarte diferiți care au încercat să ajungă la o poziție de conducere intelectuală în cadrul național-socialismului. Degeaba. Ne-au făcut să avem (de partea nazismului[16]) capacități intelectuale reale și, prin urmare, au ruinat reputația filozofiei germane. De aici rezultă un aspect al naturii tragice a răului; aici, sunt de acord cu ceea ce observi.

O schimbare de convingere ca urmare a schimbărilor regionale din tabăra național-socialistă poate fi judecată în funcție de motivațiile care sunt parțial dezvăluite la momentul specific. [Anii] 1934, 1938, 1941 înseamnă etape fundamental diferite. În opinia mea, în scopul pronunțării unei hotărâri, o schimbare de convingere este aproape lipsită de sens dacă a rezultat numai după 1941 și are o valoare nesemnificativă dacă nu s-a produs radical după 30 iunie 1934.

6) În cazuri neobișnuite intră în joc reguli neobișnuite, tocmai în măsura în care cazul este cu adevărat important. Prin urmare, propunerea mea este:

1. a) Alocarea unei pensii personale pentru Heidegger în scopul continuării muncii sale filozofice și publicării lucrării sale, pe baza realizărilor sale recunoscute și a așteptării că scrieri importante vor urma.
2. b) Suspendarea din funcțiile didactice pe mai mulți ani. Ulterior, o reevaluare care se va baza pe publicațiile ulterioare și pe situația academică actuală. La acel moment ar trebui pusă întrebarea dacă poate fi riscată o restabilire completă a libertății anterioare de instruire; caz în care convingerile care sunt antagonice și periculoase pentru ideea de universitate pot câștiga acceptare dacă sunt reprezentate de cei care sunt apreciați din punct de vedere intelectual. Dacă ajungem în acest punct depinde de cursul evenimentelor politice și de dezvoltarea spiritului nostru public.

În cazul în care o astfel de hotărâre specifică în cazul lui Heidegger este respinsă, aș considera nedrept tratamentul preferențial în cadrul ordonanțelor generale.

Mi-am exprimat opinia cu o concizie plină de posibile neînțelegeri. În cazul în care doriți să aduceți această scrisoare în atenția lui Heidegger, vă dau permisiunea de a transmite punctele 1, 2, 6, precum şi de la punctul 3 paragraful, „Prin urmare este… a lucra şi a scrie”.

Te rog să mă scuzi pentru că m-am exprimat atât de scurt și de concis. Mai degrabă am fi discutat chestiunea împreună și apoi am fi clarificat lucrurile după ce ți-aș fi auzit părerea. Dar acum nu este posibil acest lucru.

Scrieți despre temperaturile de iarnă. Acestea sunt cu siguranță considerabil mai mari în Freiburg decât aici, deși și noi suferim. Dar până acum a fost ok. Atâta timp cât nu vine îngheț serios.

Salutările mele cele mai calde pentru tine și draga ta soție din partea soției mele și a mea,

Al tău,

Karl Jaspers

[1] În finalul prezentării voi pune traducerea integrală a acestei scrisori. Textul este preluat din antologia lui Richard Wolin, The Heidegger Controversy: A Critical Reader, MIT Press, 1998, pp. 144-150

[2] După cum consemnează Richard Wolin, citând din Autobiografia filosofică  a lui Jaspers: ”Cu greu ne putem imagina satisfacția pe care am simțit-o de a putea vorbi serios cu cel puțin un membru al comunității filozofice”. Cei doi erau uniți în disprețul lor comun față de filozofia academică tradițională: „Amândoi am simțit că este sarcina noastră [de a aduce] o reînnoire nu a filozofiei în sine, ci a tipului de filozofie dominant atunci în universități”. (pp. 92-93)

[3] Fiind primul universitar care acceptă nazificarea universităților germane.

[4] Marginalizarea lui Jaspers s-a datorat în parte și faptului că soția lui era evreică.

[5] Philosophische Autobiographie, Piper, 1977, p. 101

[6] Soția lui Husserl i-a scris lui Elfride, soția lui Heidegger, descriindu-i situația financiară dificilă în care se afla familia, atât Husserl cât și fiul lui pierzându-și posturile de la Universitate. Scrisoarea de răspuns este un monument de cinism, Elfride răspunzându-i că sacrificiul lor este neînsemnat față de sacrificiul pe care-l fac partidul și poporul german pentru realizarea țelurilor lor mărețe.

[7] Este vorba despre argumentul lui Jaspers conform căruia Heidegger nu făcuse decât să aplice litera deciziei național-socialiștilor de a epura universitățile germane de profesorii de origine evreiască.

[8] Nota mea, P.K.

[9] Hannah Arendt către Karl Jaspers, 29 septembrie, 1949, vol. Correspondence, Harvest Books, 1993, scrisoarea 93, pp.141-142.

[10] Karl Jaspers către Hannah Arendt, Geneva, 1 sept 1949, op.cit., scrisoarea 92, pp.140-141.

[11] În acea perioadă, Jaspers lucra și publica două lucrări semnificative pentru noul curs pe care trebuia să-l ia viața universitară și Germania în acel moment: Ideea de Universitate și Problema culpei (Die Schuldfrage).

[12] În contextul Holocaustului și al apariției armelor de distrugere în masă (Hiroshima și Nagasaki).

[13] Scrisoarea despre umanism este exemplul cel mai clar al acestei atitudini, dar nu și singurul.

[14] Op.cit., p.143.

[15] Inițial, Heidegger a avut o părere foarte bună despre Baumgarten, care dorea să-și susțină docența cu Heidegger, în care vedea un strălucit reprezentant al adevăraților germani. Ulterior, după ce acesta și-a schimbat opțiunea, preferând un alt profesor, părerea lui Heidegger s-a schimbat. ”Recomandarea” pe care i-a făcut-o era, evident, rău intenționată și destinată să-l compromită. Date fiind conjuncturile, putea să-i pună în pericol și viața. Nu a fost singura ocazie în care Heidegger a comis un astfel de gest reprobabil.

[16] Nota mea, P.K.

După o jumătate de zi petrecută în Canionul Charyn pe urmele lui Raiymbek Batyr,  a urmat o după amiază a altor descoperiri anticipate, planificate anterior, doar că de fiecare dată una este să citești despre ceea ce vrei să vezi și alta să vezi.  Am parcurs drumul cel mai scurt spre granița dintre Kazahstan și Kârgâzstan privind în jur acel spațiu imens, semi-arid, greu de înțeles de un european obișnuit cu înghesuiala și densitatea mare pe kilometru pătrat. În Asia Centrală ai această senzație inegalabilă a spațiului ca întindere fără margini, încât până și timpul parcă se pierde în acel orizont în care îndepărtarea înseamnă doar o linie între pământ și cer. Am mai avut o senzație asemănătoare atunci când m-am aflat pe mările și oceanele lumii, înconjurat de apă, doar cu cerul deasupra. „Trecm pe lângă localitatea Shelek, aproape de granița cu China”, ne atenționează Svetlana, dar îmi dau seama că este doar un fel de a spune, apropierea fiind una relativă la imensitatea în care ne aflăm. Pe aici trecea și Drumul Mătăsii, iar acum, la inițiativa Chinei, se construiește o autostradă care va traversa întreaga Asie Centrală. Am mai întâlnit fragmente în construcție ale acestei autostrăzi în călătoriile mele prin zonă și îmi dau seama că în câțiva ani este posibil ca legătura rutieră să fie finalizată, caz în care un camion cu marfă va ajunge direct din China până în zona Mării Caspice, apoi în Caucaz și mai departe spre Europa, prin Turcia sau pe deasupra Mării Negre, depinde care va fi situația geopolitică.

Ajungem la punctul de frontieră Kegen și ne despărțim de Svetlana cu o îmbrățișare. Frontiera se trece pietonal, adică îți iei bagajul din mijlocul de transport cu care ai venit, ieși ofcial din Kazahstan, apoi îl cari prin așa-numitul spațiu neutru sau al nimănui și ajungi dincolo, în  Kârgâzstan, unde, după ce faci formalitățile de trecere a frontierei, adică viză și control bagaje, te poți urca în mijlocul de transport care te așteaptă. Îl întâlnim pe noul nostru însoțitor, Frakhad, am mai scris despre el în „Visul caprei”, un tânăr școlit în Vest, cu un arbore genealogic interesant, tată kârgâz și mamă născută dintr-o cehoaică și un rus, aceștia ajunși aici, firește, în anii  URSS-ului. Pe fața lui Farkhad domină însă trăsăturile mongoloide, e greu să găsești urme din partea bunicii venită din Cehoslovacia acelor vremuri. Nu trebuie să ne mire această diversitate etnică, zona fiind cunoscută de-a lungul istoriei ca un spațiu al circulației libere a triburilor nomade, așa că sângele s-a amestecat tot timpul. De altfel, „Kârgâzstanul” înseamnă „Țara celor 40 de triburi”, referirea fiind la triburile care au ajuns aici pornind din „rezervorul”  de populații din bazinul fluviului Enisei.  Zona muntoasă s-a dovedit atractivă pentru că, spre deosebire de stepa semi-aridă, aici dețin o resursă inestimabilă pentru viață, apa. Kârgâzstan-ul chiar derulează un program de schimburi comerciale cu vecinii  bogați în petrol și gaze, intitulat „Apă pentru petrol”.

Dar nu avem prea mult timp de discuții pentru că primul obiectiv pe care îl vom vizita este aproape, renumita movilă din pietre denumită „San Tash”, în traducere, „movila pietrelor numărate”. Suntem încă în zona de stepă și intrăm într-o vale largă în care se văd turme de oi păzite de ciobani călare. În curând, din ce în ce mai aproape, dar la distanță de drum, vedem o ridicătură din pietre, uluitoare ca formă, misterioasă ca apariție. Nu are o înălțime mai mare de cinci metri, iar diametrul ar fi de vrei 50. Totuși, movila impresionează, fiind vorba de zeci de mii de pietre puse la un loc. E clar, a fost făcută de oameni. Dar de ce?

Explicația istorică și legendară este una care te uimește. Se zice că vestitul Tamerlan (sau Amir Timur sau Timur Lenk, acest ultim nume, folosit de europeni, însemnând „Timur cel Șchiop”, nume respins însă de urmașii săi), învingătorul lui Baiazid și creatorul unui imperiu imens în secolul al XIV-lea, a ajuns în zonă într-una din campaniile sale militare și, înaintea unei bătălii, știind că se află într-un loc considerat sacru de către localnicii care aveau acolo un cimitir, a ordonat tuturor soldaților să arunce câte o piatră. Așa s-a ridicat o primă movilă. După bătălie, fiecare supraviețuitor a luat înapoi câte o piatră, iar cele rămase au indicat că ceilalți pieriseră în luptă. Astfel a apărut movila pietrelor numărate, un fel de mausoleu ridicat chiar de cei cărora le era dedicat, ca și cum aceia care au pierit și-ar fi pus piatra pe mormânt încă din timpul vieții. Trupurile lor au rămas însă risipite pe câmpul de luptă. Doar pietrele făcute movilă de ei pe când erau în viață stau și acum împreună, pe vecie.

Dincolo de publicarea unor documente netraduse până acum în limba română, privind ”cazul Heidegger”, acest serial urmărește și să determine contextul unei epoci greu de înțeles astăzi, în care se poate vorbi de o prietenie de durată între un filosof nazist entuziast și un fost student și discipol evreu. Nu voi intra aici în detaliile agitate ale biografiei lui Karl Löwith[1], dar vreau să mă refer acum la un studiu al său, ”Les implications politiques de la philosophie de l’existence de Heidegger”[2], studiu scris, după spusele editorului, în 1939 și care are un motto din Critica filosofiei dreptului a lui Hegel de Karl Marx, care justifică și explicitează demersul lui Lövith: în fragmentul citat, Marx vorbește de sarcina pe care o are discipolul unui filosof de a explica o decizie politică a magisterului său, mai ales atunci când aceasta pare a fi ”o concesie față de putere” și să ”să explice din conștiința sa (a filosofului, n.P.K.) interioară și esențială ceea ce avea pentru el forma conștiinței exterioare.[3] Această opoziție între două forme de conștiință (interioară și exterioară) despre care vorbea tânărul Marx, este invocată de Lövith pentru a justifica faptul că Heidegger nu și-a explicat, în mod explicit și public, niciodată opțiunea politică[4], dar nici nu s-a dezis de ea[5], cât și utilizarea, pe parcursul eseului, unor elemente ”exterioare” operei filosofice publicate de Heidegger: discursuri, scrisori, confesiuni.

Încă de la început, Lövith își justifică demersul atipic și recunoaște că el   ”poate părea nedrept întrucât acțiunea, în amplitudine, cât și în profunzime, gândirii heideggeriene a pornit mai ales din această lucrare (filosofică, n. P.K.), mult mai mult decât din discursurile care, ele însele, au vizat acțiunea în mod conștient.”[6] El consideră că ”această aparență de nedreptate dispare, însă, atunci când considerăm că Sein und Zeit reprezintă și, și nu în ultimă instanță, o teorie a existenței istorice” și că angajamentul politic al lui Heidegger reprezintă ”aplicarea practică” a proiectului din Sein und Zeit ”la o situație istorică reală” care era posibilă deoarece concepția din Sein und Zeit ”înțelegea deja o astfel de relație cu actualitatea temporală”. El consideră că, în consecință, opțiunea politică nu se baza numai pe o posibilă afinitate între proiectul nazist și cel heideggerian, ci era și o formă de testare a validității propriei concepții: ”Iar aplicarea politico-practică, în angajamentul efectiv în favoarea unei decizii determinate, este cea care justifică sau condamnă în adevăr teoria filozofică care îi servește drept fundament. Ceea ce este adevărat sau fals în teorie este adevărat și în practică, mai ales când teoria însăși își are originea în mod conștient într-un fapt suprem, existența istorică, și când drumul ei o readuce la aceasta”.[7]

În privința propriei atitudini față de opțiunea politică heideggeriană, Lövith evită să ne ofere o poziție clară, lăsând-o mai curând, la alegerea cititorului: ”Cititorul eseului de față va găsi acolo, la alegerea sa, o apărare a importanței filozofice a lui Heidegger sau o condamnare a atitudinii sale politice”, se pare, deoarece, consideră că o atare alternativă ”nu are un sens precis”, deoarece ”importanța istorică a filosofiei heideggeriene se bazează în mare măsură pe faptul că și-a asumat responsabilități și complicități politice”[8], în conformitate cu teza centrală din Sein und Zeit: „Numai o Ființare în mod esențial […] viitoare (care va veni) astfel încât, liberă de moartea sa și ruptă de aceasta, se poate lăsa să fie aruncată înapoi către „acolo”-ul său efectiv, își poate asuma propria abandonare și să fie în clipă „pentru timpul său”” (Sein und Zeit, § 74)[9]. Ideea citatului din Sein und Zeit subliniază importanța caracterului decisiv[10] al opțiunii politice a lui Heidegger: o ”eliberare”, o ”ruptură”, o ”aruncare”, o ”abandonare” și o ”trăire a clipei în timpul actual”; cu alte cuvinte, o părăsire a ”turnului de fildeș” filosofic și implicarea totală și necondiționată în acțiunea politică.[11]

Lövith consideră că filosofia lui Heidegger se concentrează pe moarte ca „instanță de netrecut” a ființării și a puterii noastre și citează dintr-o scrisoare primită de la acesta în 1920: „Voința mea, cel puțin, vizează altceva și asta nu e mult: trăind în situația actuală a unei revoluții de facto, urmăresc ceea ce simt că este „necesar” fără să-mi fac griji să știu dacă de-aici va rezulta o  „Cultură” sau dacă cercetările mele vor precipita ruina.”[12] Aceasta ne sugerează că nazismul prin ideologia sa radicală, violentă și distructivă, răspundea așteptărilor filosofului și nu numai.[13] Nihilismului filosofului îi venea în întâmpinare nihilismul politic; iată ce-i scria lui Lovith în 1924: „Se stabilește aparența că criticii noastre ar trebui să i se opună ceva ce corespunde în conținut cu ceea ce tocmai a fost negat și că munca noastră ar fi destinată unei școli sau tendințe, că ar putea servi drept continuare și completare. „Această lucrare[14], continuă el, nu este nimic din toate acestea; se limitează la o distrugere critică și rațională a tradițiilor filozofice și teologice și rămâne, tocmai din acest motiv, „ceva aparte și poate inaccesibil pentru agitația zilei”. (…) Mai mult, pentru a se vedea plasat dincolo de tot ce este la modă sau nu, filosoful trebuie să se simtă mulțumit, pentru că acolo unde lucrurile îmbătrânesc atât de repede nu există neapărat un fundament suficient de solid”[15].

Majoritatea heideggerienilor, mai vechi și mai noi, au ignorat sau au respins această analiză lövithiană, considerându-se justificați de chiar atitudinea lui Heidegger față de biografia lui Aristotel, despre care spunea într-un curs că ”s-a născut, a trăit și-a murit”, cu alte cuvinte o considera irelevantă pentru interpretarea concepției sale filosofice[16], ignorându-se faptul că, în cazul lui Aristotel, Heidegger considera că avem de-a face cu o ”uitare a Ființei”, adică a acestei necesități de a se implica personal, profund și fără ezitări sau scrupule morale în acțiunea politică a timpului său pentru a trăi în conformitate cu propria concepție filosofică.

[1] Sper să o fac cu altă ocazie.

[2]  Apărut în Les Temps modernes, 2,1946, p. 343-360 și republicat cu indicativul Karl Löwith, Joseph Rovan(traducător), „Implicațiile politice ale filozofiei existenței lui Heidegger”, Les Temps Modernes 2008/4 (n° 650), p. 10-25. Studiul a fost publicat la rubrica ”Opinii”, cu precizarea redacției că nu reprezintă punctul de vedere al acesteia și că scopul este cel de a ”deschide o discuție”. Articol disponibil online la: http://www.cairn.info/revue-les-temps-modernes-2008-4-page-10.html

[3] Op.cit., p.10.

[4] Fapt care a și încurajat ipoteza unei adeziuni oportuniste, lipsită de substanță.

[5] În privat, spunea, orgolios, că ”Oamenii mari fac greșeli pe măsură”. În perioada critică a anchetei privind activitatea lui ca nazist, Karl Jaspers i-a cerut să facă o asemenea mea culpa, dar răspunsul a fost întreruperea corespondenței dintre ei și excluderea lui Heidegger din corpul profesoral.

[6] Op.cit. p.11.

[7] Idem. Această interpretare a concepției filosofice heideggeriene prin prisma acțiunilor sale politice este considerată și astăzi, 2023, de către heideggerieni drept ”irelevantă” în critica filosofiei acestuia. Ultima carte a lui Richard Wolin pe acest subiect, Heidegger in Ruins: Between Philosophy and Ideology, apărută în ianuarie, este respinsă de Keith Lee cu argumentul că este ”o poziție istorică fără nicio capacitate filosofică de argumentare” (A historical position with no philosophical ability to argument).

[8] Cu alte cuvinte, filosofia lui Heidegger este importantă tocmai pentru că a acceptat acest test practic printr-o angajare politică, chiar dacă acest angajament a fost unul greșit.

[9] În versiunea românească a citatului, acesta este ceva mai lung: ”Doar ființarea care, în ființa sa, este în chip esențial orientată către viitor, astfel încît, liberă fiind pentru moartea sa, ea poate, o dată ce s-a izbit de ea, să se lase reproiectată către locul său factic de deschidere, cu alte cuvinte doar ființarea care, orientată fiind către viitor, este tot atît de originar una ce a fost în chip esențial, doar o astfel de ființare poate ca, transmiţîndu-şi ei înseși po­sibilitatea moștenită, să își asume propria stare de aruncare şi să fie prezentă-în-clipă pentru „timpul său „.(Traducerea paragrafului citat în versiunea românească, vezi Ființă și timp, Humanitas, pp.509-510/ p.385 în ed. germană).

[10] Atât în sens ”decizional” cât și în sens de ”angajament total necondiționat” în opțiunea aleasă.

[11] Această interpretare este în acord, credem, și cu versiunea românească a textului heideggerian.

[12] Op.cit., p.12.

[13] Cartea lui Hans Sluga, Heidegger’s Crisis  se ocupă de această perioadă, subliniind faptul că majoritatea filosofilor germani din epocă au aderat și s-au ”încolonat” la ”comandamentele” nazismului. Tocmai această adeziune masivă, care a generat o competiție acerbă pentru a ocupa poziția de ”filosof oficial al nazismului”, a fost cea care a provocat ”marginalizarea” lui Heidegger. Asasinarea lui Ernst Röhm i-a arătat că o divergență în interiorul mișcării poate avea consecințe letale.

[14] Este vorba de demersul gândirii heideggeriene.

[15] Op.cit.,p.13.

[16] Maurice Blanchot a exprimat aforistic această concepție în expresia ”opera își ucide autorul”, adică biografia autorului devine irelevantă pentru interpretarea acesteia sau Umberto Eco, în sintagma ”operei deschise”, adică a posibilității interpretării unei (capod)opere făcând abstracție de momentul creării sale sau în viziunea textualismului care considera că interpretarea trebuie făcută prin raportarea textului la alte texte și la ”producerea” lui.

În dimineața zilei în care urma să trecem granița din Kazahstan în Kârgăzstan ne-am propus să vizităm Canionul Charyn, o atracție turistică redutabilă, recomandată de aproape toții călătorii care au ajuns în zonă. Chiar dacă prin dimensiuni nu este în top-ul primelor zece canioane ale lumii, spectaculozitatea sa constă în formele sculptate natural de factorii de eroziune. După unele măsurători, întregul canion, alcătuit din cinci segmente, are o lungime de circa 80 de km., iar adâncimea atinge în unele locuri mai mult de o sută de metri, izolat chiar spre trei sute. Cea mai spectaculoasă porțiune este Valea Castelelor, acolo unde stâncile au căpătat forme pe care imaginația le poate transforma cu ușurință în castele cu turnuri și donjoane. Iar dacă ești înfierbântat de soarele dogoritor, pot să apară și alte iluzii, poate chiar prințese sau cavaleri. Rocile sunt sedimentare și argiloase, ușor de modelat de apă și vânt. Albia râului diferă de traseul canionului, așa că vizitarea părții uscate cere doar rezistență fizică la efort și la temperaturi caniculare. Ale două părți ale canionului au fost denumite după culoarea dominantă a rocilor, Canionul Galben și Canionul Roșu, primul mai nisipos, al doilea mai stâncos. În fine, alte două porțiuni mai puțin spectaculoase au primit nume proprii, Canionul Temirlik și Canionul Bestamak. Diversele ghiduri turistice și materiale de prezentare diferă în segmentarea canionului, dar versiunea cred că propusă de mine este cea mai corectă după ce am fost la fața locului și am văzut ce și cum.

Se poate spune că în Valea Casteleor vezi o sinteză a tuturor celorlalte porțiuni ale canionului, motiv pentru care, după discuții cu Svetlana și evaluarea timpului aflat la dispoziție, am decis să o parcurgem integral, atât deasupra, oprindu-ne în principalele puncte de belvedere, cât și pe firul văii seci, până la întâlnirea cu râul. Privirea de sus îți permite să vezi pereții stâncoși în partea superioară și să te joci cu propria imaginație pornind de la acele forme care, deloc surprinzător, se metamorfozează în altceva atunci când le privești de jos în sus, din adâncimea canionului. Plus că de sus vezi forme pe care de jos nu le întrezărești și reciproca. Drept urmare, dacă vrei să te bucuri de o experiență peisagistică integrală trebuie să faci ambele drumuri.

Plimbarea prin canion ne-a pus la încercare nu atât prin lungimea lui cât prin efortul de a-l parcurge până la capăt sub soarele arzător. Dar mai contează oare că este cald și că praful se ridică la orice atingere? Mergem încet, privim în jur, facem presupuneri cu privire la interpretarea diverselor formațiuni stâncoase și  încercăm să ne aducem aminte câte ceva despre ce am învățat la geologie pentru a găsi cea mai bună explicație.

Pe traseu au fost amenajate câteva locuri de popas sub forma unor umbrare. Sub ele te poți ascunde de razele soarelui și profităm pentru a ne regla respirația. Și mai interesant este faptul că sunt și câteva panouri explicative. Pe unul dintre ele văd figura deja cunoscută a unuia dintre eroii locali, Raiymbek Batyr, poate cel mai important lider din această regiune în secolul al XVIII-lea, cel care s-a luptat pentru apărarea acestor locuri prinse în menghina intereselor expansioniste a două mari imperii, cel Țarist și cel Chinez. Era o perioadă în care Rusia se afla în ofensivă dinspre vest, China venea dinspre est, iar triburile calmucilor făceau expediții războinice. Raiymbek Batyr a încercat să îmbine rezistența războinică cu diplomația și să caute un sistem de alianțe care să-i permită să reziste. A negociat cu țarina Ana Ivanovna și s-a asigurat că poate păstra hotarele hanatului Kazah. Este o istorie pe care o poți înțelege numai dacă iei în considerare populațiile care s-au succedat și și-au construit identitățile nu doar în modalitate războinică, ci și cultural, politic și religios. De exemplu, aici se află populație uigură, de origine turcică, suniți ca religie, o parte în actualul Kazahstan, alta în Kârgâzstan, alta, cea mai numeroasă, în China. Canionul Charyn și râul cu același nume ar fi unul dintre locurile unde, în goana calului,  Raiymbek Batyr a făcut istorie și a fixat granițe. Suntem foarte aproape de frontiera cu China și se pare că aceasta a fost trasată pe aliniamentul actual pe vremea sa. În memoria acestui luptător a fost construit un monument statuar în Almaty, pe locul unui fost edificiu sovietic care amintea de Marea Revoluție Socialistă din Octombrie. Așa se rescrie istoria. Privesc din nou figura sa de războinic și îi repet numele, nu doar pentru a-l ține minte. Numele întreg este Mu’izz id-Din Mūhammed Rahim-Bek Bahadur. Urmașii au adăugat și Bahadur, ceea ce în limba kazahă înseamnă „erou”.

Scriitoarea Gina Sebastian Alcalay, autoarea romanului monumental, „Singurătatea alergătorului de cursă scurtă”, care a apărut la editura Albatros, din București, în anul 2003, s-a stins din viață în urmă cu câteva luni în orașul Așdod, în care s-a stabilit la sosirea sa în Israel, în urmă cu aproape patru decenii. S-a născut în  1927, la Bacău și a absolvit facultatea de litere și filosofie din București în 1949, iar până la plecarea în Israel, a fost redactor  la agenția națională de știri, Agerpres, și a tradus o serie de volume din literatura anglo-saxonă. Activitatea scriitoricească propriu-zisă va debuta însă după stabilirea ei în Țara Sfântă și se va concretiza în peste zece volume de romane și eseuri, dar și într-o bogată activitate jurnalistică, atât în presa de limbă română din Israel (revistele „Minimum” și „Izvoare”, ziarul „Ultima oră”), cât și din țara de origine („România literară”, „Contemporanul”, „Dacia literară”, „Tribuna”, etc.). Semnătura sa mai poate fi regăsită, de asemenea, și în publicații românești din Germania („Observator”, Munchen) sau Statele Unite („Lumea liberă românească” și „Micro-Magazin, din New York). Dar amănuntul cel mai remarcabil – și tulburător, în același timp – al biografiei sale rămâne, fără îndoială, intersectarea destinului ei și al familiei sale cu cel al celebrului dirijor și compozitor american, Leonard Bernstein, căruia îi va și dedica un volum aparte, câțiva ani mai tîrziu.

„Singurătatea alergătorului de cursă scurtă”, parafrază a celebrului roman de la sfârșitul anilor 50 al scriitorului englez Alan Sillitoe („Singurătatea alergătorului de cursă lungă”), este un vast și subtil comentariu asupra condiției umane, privită din perspectiva a ceea ce autoare consideră a fi unul din tipurile psihologice emblematice ale marilor scenarii ideologice din secolul trecut, surprins în profilul individului înfrânt de vitregia vremurilor. Limitându-și inevitabil analiza la un spațiu istoric precis delimitat, a cărui tectonică de idei și destine este sondată cu mijloace preponderent literare, romanul traduce de fapt o concepție de mai mare amploare a autoarei, enunțată chiar în primele pagini ale masivei sale narațiuni (peste 630 de pagini), potrivit căreia destinul fiecărei persoane este expresia directă a caracterului său, fiind chiar înscris în acesta și, prin urmare, determinat de el. Titlul romanului este sugestiv din acest punct de vedere, condensând în sine întreaga sa teză, căci alergătorul de cursă scurtă este orice individ a cărui integritate morală îl împiedică să se raporteze la viață ca la o pradă, cum ar spune Marin Preda, și a cărui atracție către absolut și viață trăită plenar, într-o lume care oferă doar fragmentaritate și atomizare, îl condamnă inevitabil la singurătate.

Structural, romanul este împărțit în trei părți care îmbină stilul jurnalier și eseistic, cu cel epistolar, observația directă cu analiza psihologică, evocarea, confesiunea și comentarul de artă sau idei, într-o dispunere mozaicată, dictată de rațiunile de adâncime ale textului. Personajele principale, în jurul cărora se țese demonstrația autoarei (fiul, soțul, iubitul, celebrul dirijor și compozitor Leonard Bernstein, care s-a intersectat, cum am mai spus, cu destinul autoarei și a familiei sale, autoarea însăși) evoluează deopotrivă într-un spațiu ficțional și biografic, ilustrând opinia unei alte personalități celebre, scriitorul peruan Mario Varga Llosa, care susținea că toate romanele scrise vreodată au la bază experiențele de viață ale autorilor lor, într-o formă mai mult sau mai puțin camuflată. Acest fapt, alături de frecventele ieșiri la rampă ale scriitoarei, fie prin comentariile asupra personajului feminin principal, fie prin inserarea în textul romanului a unor eseuri publicate anterior și independent, alături de multiplele referințe culturale la care personajele însele fac trimitere, sau de reflectarea narațiunii de bază prin câteva prisme interpretative, ca un fel de multiplicare a textului în oglinzi succesive, toate acestea încadrează formal narațiunea Ginei Sebastian Alcalay în categoria romanului post-modern, ale cărui denivelări și amalgamări intenționate încearcă să capteze cu mai multă fidelitate caracterul discontinuu și accidentat al existenței contemporane. Dincolo de aceasta, personajele cărții sunt profund moderne în felul concret în care își asumă propriile drame, destinele lor fiind puternic marcate de cele două experiențe ideologice nefaste ale secolului XX, nazismul și comunismul, din ciocnirea și colapsul cărora se alcătuiește fundalul pe care se desenează traiectoria existențială particulară a fiecăruia dintre ele.

Romanul „Singurătatea alergătorului de cursă scurtă” este scris în mai multe registre. E, deopotrivă, romanul unei iubiri târzii a doi protagoniști învinși deja de viață, dar și al unei destrămări familiale, după cum este romanul unei puternice personalități creatoare, compozitorul Leonard Bernstein, și al alteia în plină formare, fiul  autoarei, muzician de excepțională înzestrare nativă, despre care dirijorul american afirmase că este un nou Mozart, dar poate fi văzut la fel de bine și ca un roman de idei în marginea frământatului secol XX, ascunzând în profunzime o dureroasă meditație asupra inegalității șanselor de realizare a personalității individuale.

Natalia, personajul principal al cărții și alter-ego-ul autoarei, exprimă în pagini de jurnal sau în schimburi de scrisori multiplele fracturi ale unui traseu existențial, care o poartă pe câteva meridiane ale lumii, în încercarea eșuată de a-și constitui un habitat propriu, care să răspundă cât mai mult aspirațiilor sale de mamă devotată, dar și de intelectual și personalitate creatoare. Plecând dintr-o Românie sufocată de birocrație și impostură, după ce cunoaște ororile din beciurile Securității, animată de grija exclusivă a asigurării condițiilor normale pentru educația fiului ei, în care Leonard Bernstein își pusese atâtea speranțe, ea va poposi cu totul nepregătită într-un Israel angajat titanic în opera de renaștere națională și supraviețuire, în care spiritul colectivist se afirma cu vigoare, lăsând prea puțin spațiu inițiativei individuale, mai ales dacă aceasta nu era susținută de mijloace puternice, apte să înfrângă rezistența conformismului general. Optând dramatic pentru despărțirea de propriul ei fiu, lăsat în custodia spirituală a marelui Bernstein care-i va asigura accesul la cele mai prestigioase instituții muzicale din Statele Unite, Natalia se expunea de fapt unei progresive și dureroase înstrăinări de ființa cea mai dragă din lume, dar și unor sfâșietoare dileme morale care, în puținătatea mijloacelor materiale de care dispunea, îi vor otrăvi iremediabil viața. Iluzoricele scăpări din chinga acestei permanente situații conflictuale vor fi pentru ea scrisul și o neașteptată poveste de dragoste, ivită la anii de sus ai maturității, după dispariția în condiții, de asemenea, dramatice a soțului, altă sursă ruinătoare moral de procese de conștiință ale unei individualități excesiv de sensibile și neapărate de zidul protector al încrederii de sine. Anti-erou prin excelență, prezentată într-o lumină dură, lipsită de menajamente, Natalia va sfârși, în ciuda caracterului ei nehotărât și problematic, prin a-și câștiga totuși simpatia cititorului, datorită modului fundamental onest, neviciat de false pudori, în care-și duce lupta și își  acceptă înfrângerea, conturând astfel un fel de legitimitate a perdantului, ca valoare obiectivă, nu obligatoriu opusă ci, mai degrabă, juxtapusă învingătorului.

Dincolo de propriul ei exemplu, romanul mai aduce în prim plan și alte tipologii umane, unele circumscrise succesului (Leonard Bernstein, în primul rând, dar și câteva prietene ale autoarei), altele aflate în raza unei evoluții îndoielnice, supuse multor vicisitudini, cum ar fi Mirel, fiul ei, în special după dispariția ilustrului său mentor și protector, sau conturate într-un crepuscul neaureolat de ambiții ori mari reușite, dar acceptat cu resemnare și relativă detașare, cum se întâmplă cu Pierre, iubitul de la Paris al autoarei.

Sunt, apoi, personaje pentru care succesul reprezintă un scop în sine, indiferent de conținutul pe care ar trebui să-l acopere, al căror parvenitism moral este subliniat cu vigoare și pus în evidență în scene magistral construite, cum este cazul Luciei, dar și al așa-zișilor prieteni telavivieni ai lui Leonard Bernstein, împuterniciți de acesta să vegheze la educația tânărului Mirel, rămas aproape singur în Israel, dar de care se vor dezice de el imediat după revenirea maestrului în Statele Unite. La fel, nu puține sunt personajele afectate direct de marile traume ale secolului trecut, între care se aprind polemici pe marginea unicității Holocaustului vizavi de ororile Gulagului, dar care în esență nu fac decât să pună și mai mult în evidență caracterul profund alienant și antiuman al fiecăruia dintre ele.

„Singurătatea alergătorului de cursă scurtă” este un roman dens, care nu se pretează la o lectură facilă, în ale cărui straturi este condensată o enormă cantitate de viață și reflecție, și a cărui formulă de expunere combină ingenios și inedit stiluri diverse, în tentativa surprinderii caracterului atomizat și discontinuu al existenței umane, intrată irevocabil în epoca marilor incertitudini.

Reacția prietenului căruia tocmai îi povestisem cu mândria ineditului una dintre descoperirile mele din zona  antropologiei culturale pe când eram în Kârgâzstan a fost rapidă și năucitoare pentru mine:
– Știu obiceiul din filmul Rambo. E acolo o secvență în care Stallone se lupă călare pentru o oaie cu membrii unui trib.
Aveam cel puțin două motive să fiu surprins până la perplexitate. Primul, că într-un film de genul Rambo încăpuse o asemenea scenă, al doilea, că memoria mea nu reținuse această secvență, deși, firește, văzusem seria Rambo în adolescență. Drept urmare, primul lucru pe care l-am făcut a fost să caut această secvență și, într-adevăr, am găsit-o în al treilea film din serie. Acolo, Rambo, interpretat, știe toată lumea, de Sylvester Stallone, ajunge undeva în Asia Centrală și dă proba bărbăției luptându-se pentru o oaie cu alți viteji din trib. Secvența din film nu este prea corectă, dar reține esențialul: animalul mort trebuie adus de călăreț într-un fel de pătrat desenat pe sol, iar ceilalți călăreți încearcă să-l împiedice și să-i smulgă oaia din mâini.
Să trecem acum la versiunea corectă a acestui obicei, așa cum mi-a fost povestită de Farkhad. În primul rând, nu este vorba de o oaie, ci de o capră, deoarece pielea de capră este mult mai rezistentă. Bun, în lipsă de capră se acceptă și o oaie, numai că pe aici cresc oile din rasa Karakol, mult mai apreciate pentru blana lor, și este păcat să le strici într-o asemenea luptă. De fapt, este vorba despre o tradiție prin care această luptă sportivă dintre triburi înlocuiește lupta războinică. În loc să te bați pe bune, te bați pentru o capră. Fiecare trib, Kârgâzstanul nefiind nimic altceva, etimologic vorbind, decât „țara celor patruzeci de triburi”, desemnează o echipă de câte cinci călăreți care se luptă între ele pentru a duce capra moartă în pătratul propriu. Misiunea membrilor echipei este să se ajute, pe când cei din echpa adversă fac tot ce se poate pentru a-i împiedica. Au loc lovituri, împingeri, de unde contuzii, articulații dislocate, chiar și oase rupte. Este un joc dur, dar apreciat drept bărbătesc. Acum a devenit principalul sport de echipă la Jocurile Olimpice ale Popoarelor Nomade, căci se organizează și așa ceva, tot cu o periodicitate de patru ani. Ultima ediție a fost organizată în Kârgâzstan, în apropierea culmilor muntoase Tian Shan, chiar pe platoul înverzit Kyrchin, după ce treci de Cheile Semenovskoe, acolo unde Farkhad mi-a povestit toate acestea. Finala a fost cu Uzbekistanul, deținătorii titlului, dar echipa din Kârgâzstan a profitat de avantajul terenului propriu și a câștigat.
Care este însă originea acestui sport de impact față de care hocheiul pe gheață pare destul de blând? Tot Farkhad, într-o engleză cu accent oxfordian, rod al școlirii sale în Occident, mi-a povestit de unde vine această tradiție. Trumele de oi și capre erau păzite călare, între altele, de haitele de lupi. Trebuie să spun că specia de lup din Asia Centrală este de dimensiuni mai mici decât lupul din Carpații noștrii, rezultat al adaptării la o climă mai aspră și la condițiile de stepă semi-aridă. Caii erau dresați să lovească lupii cu copitele. Călărețul intra cu calul în mijlocul haitei, calul lovea lupii cu copitele, apoi călărețul se apleca din goana calului și apuca lupul amețit, cel mai adesea de picioarele din spate, apoi continua galopul până când vedea pe câmp un bolovan și, tot din mișcare, lovea lupul mortal cu capul de piatră. De aici, prin spirit ludic, au inventat sportul despre care tocmai am vorbit.
Glumesc cu Farkhad și îl întreb dacă el a jucat vreodată. Îmi spune că nu, deși ar fi fost mândru să o facă, numai că pregătirea fizică pentru acest joc sportiv este una specială și complexă, trebuie să fii atât bun călăreț, asemenea unui acrobat, cât și un abil luptotr cu brațele, pentru a te apăra astfel de adversari. Plus că trebuie să îți asumi riscul de a te alege cu accidentări. Îmi spune cu nostaligie că orice adolescent visează să fie într-o asemenea echipă. Apoi se destinde într-un zâmbet și adaugă: „Tot așa cum orice capră visează să fie sacrificată pentru a deveni obiectul disputei celor două echipe”.

Motto:
,, Trăind în cercul vostru strâmt
Norocul vă petrece,
Ci eu în lumea mea mă simt
Nemuritor şi rece”
Eminescu

Cultura nu este, nu poate fi în sine, ci este, trebuie să fie întru geniu. Este cel mai important mijloc în vederea celui mai important scop: ,,Omul Mare”. M-am întrebat cum recunoaştem geniul, atunci când putem să  recunoaştem – o entitate atât de neobişnuită. E posibil un astfel de criteriu: îl simțim ca pe o primejdie şi-l resimțim ca pe un monstru; ne pune în situația de a ne remarca mediocritatea şi reacționăm violent inițiind o conjurație, cea a mediocrilor. Ne simțim uluiți şi amenințați pentru că el are puterea de a răsturna orice ordine, de a construi un contra-sens. Specia umană este ea însăşi în raport cu evoluția viului o ,,specie rebelă”, putem spune geniul evoluției. Desigur, o  specie genială poate să genereze o entitate genială, un ,,Uomo universale”, un ,,Übermensch”. Vârful generează vârf. Da, natura devine cultură, iar cultura îşi are sensul în apariția geniului. Ființa însăşi nu-şi poate dezvălui esența decât sub privirea pătrunzătoare a geniului. El este în fond un ,,descântător’”, care determină Ființa să iasă din ,, cornoasele cămeşi”, să iasă la lumină. (Iată cum poemul domnului Ion Barbu ,,După melci” este în fond o teorie lirică a geniului, ca şi poemul ,,Luceafărul” al domnului Eminescu, care este un autoportret al poetului: ,,Trăind în cercul vostru strâmt…”).

În fond, geniile sunt corolele de minuni ale lumii, căci ele generează-sporind corola de minuni a lumii. Numai la nivelul lui se produce saltul într-o noua calitate pe care acumulările cantitative îl pregătesc. Orice națiune care are norocul unui geniu este o entitate cu centru şi periferie, căci gravitația geniului este uriaşă. Cultura capătă alura unui sistem planetar ce gravitează în jurul Soarelui. Doar el are atributele divinității, pentru că ține minte tot, ştie tot, poate tot. Eminescu spunea că este posedat de ruşinea că nu ştie tot.

Geniul este excepția care confirmă şi infirmă regula. El instituie canonul unei culturi, idealul, punctul de fugă spre care tind asimptotic ceilalți. Cultura greacă clasică este pre-socratică şi post–socratică, aşa cum cultura românească este pre-eminesciană şi post-eminesciană. George Călinescu îi face acest elogiu domnului Eminescu: ,, Astfel se stinse în al optulea lustru de viață cel mai mare poet pe care l-a ivit şi-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie, şi peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, şi câte o stea va vesteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-şi strângă toate sevele şi să le ridice în țeava subțire a altui crin de tăria parfumurilor sale.”

Ca să simți geniul trebuie să ai o formă de pre-genialitate, aşa cum de exemplu a avut Alecsandri când a scris: ,,E unul care cântă mai bine decât mine/ Cu-atât mai bine țării şi lui cu-atât mai bine”.     Cultura capătă o dimensiune sacră fără a deveni religie. Devine ,,cult” atunci când este cultul geniului. Iată, sacrul ia o formă umană aici, pe pământ sub cer, fără transcendență. Asfel, cultura este animată de un suflu sacru, de un sfânt duh omenesc-supraomenesc, devenind un corp viu, plin de viață: viața spiritului.

Geniul este în fond imposibilul devenit posibil. Mediul în care un geniu poate respira este libertatea, minunata şi fragila libertate; atitudinea definitorie a geniului este obsesia adevărului, căutarea, găsirea şi exprimarea adevărului. El este totalmente neconform, liber de…(stat, afaceri, lume) şi liber să…(creație). Singurătatea lui este totală şi asumată. Refuză totalmente dimensiunea orizontalității, se mişcă exclusiv pe verticala adânc-înalt, jos-sus, pământ-cer, concret-abstract, tur-retur. Uneori este resimțit atât de straniu, de periculos, încât este condamnat de mulțime nu numai la insignifianță, ci chiar la moarte: Socrate, Giordano Bruno. Cesare Lombroso asimila geniul nebuniei. Nietzsche foloseşte sintagma – ştiind bine ce spune – ,, O nebunule, o Profetule!” Baudelaire, la rându-i, îi face portretul în poemul ,,Albatrosul” : ,, Ses ailes de géant l’ empêchent de marcher”. El se simte bine doar sus, ,,la polul plus” căci numai lui îi ,,plouă zborul cu pene”.

Tipurile de genialitate sunt: filosoful, artistul, savantul şi sfântul. Să întruneşti aceste patru forme într-o singură persoană şi într-o singură viață este din nou imposibil, dar am aflat deja că imposibilul e posibil: Platon, Leonardo da Vinci, Mozart, Einstein, Nietzsche şi Eminescu.

Geniul este, poate să fie, trebuie să fie educatorul umanității. Trebuie să avem grijă de El, pentru ca El să poată avea grijă de noi.

Nietzsche gândea că spiritul are trei stadii: cămila – care-l conjugă pe ,,trebuie”, leul – care-l conjugă pe ,,vreau” şi copilul care-l conjugă pe ,,creez”. Are dreptate, pentru că în fond geniul este un copil; ochii săi devin inocenți ca la începutul lumii şi el simte ca un copil că e posibil orice. Trebuie să vrem să fim mamele şi tații acestui copil, să fim răsad pentru această plantă strălucitoare, conştienți fiind că ,,numai în lacuri cu noroi la fund cresc nuferi”. Pe umerii acestor uriaşi, noi piticii, vom vedea departe şi astfel, putem străpunge barajul aparențelor, putem iubi eternitatea. Cum am putea să valorificăm această imensă energie radioactivă, să ne lăsăm stimulați de ea, astfel încât să ne atingem nivelul propriu de excelență, geniul personal?! Te poți genializa doar când te confrunți cu geniul, doar când te poți lăsa motivat de măreția sa. Numai el te poate obliga să ținteşti în sus, să ținteşti zenitul . Este prima consacrare a culturii în viața unui tânăr: să-şi plece inima unui astfel de om. Efectul va fi devastator, pentru că ți se va face o imensă ruşine de sterilitatea şi apatia ta, de ,,căderea ta în lume”, uitând că este unicat cineva strictamente nenumărabil.

Dacă scopul culturii e geniul, atunci scopul educației este genializarea proprie, activarea geniului personal. Vei fi posedat de un dor special, care trebuie să străbată dorul de cultură – dorul de geniu . Dacă Dumnezeu există şi este asemenea geniului creator, atunci el va face să vină pe această planetă Gânditorul, şi atunci totul este primejdie, totul tremură şi se cutremură, totul e trăznit de trăznet ,,cine are multe de vestit, tace în sine multe gânditor! Cel s-aprindă trăznetul sortit, trebuie mult să fie nor” (Nietzsche). Da, mi-e supraevident, cultura este nor, iar creația e trăznet. Ad-unarea lor înseamnă geniu.

Prin urmare, vă fac următoarea invitație: să ,,…intrăm,/ Să ospătăm/ În cămara Soarelui/ Marelui/ Nun şi stea,/ Abur verde să ne dea,/ Din căldări de mări lactee,/ La surpări de curcubee,/ – În Firida ce scântee/ eteree.” (Ion Barbu)

Cazul filosofului Martin Heidegger nu este unic; și alți creatori importanți au aderat la mișcările fasciste în perioada interbelică: Louis-Ferdinand Celine în Franța, D’Annunzio în Italia, Ezra Pound în Statele Unite, iar la noi Mircea Eliade, E.M. Cioran, Constantin Noica. Statutul operei unora dintre aceste personalități a fost afectat, fie și parțial, unele lucrări neputând fi publicate din cauza amprentei ideologice[1] fasciste. Heidegger, care a cunoscut furcile caudine ale comisiilor de denazificare, a avut grijă ca, atunci când a configurat conținutul volumelor care adună lucrările sale, să le pună pe cele ”controversate” în ultimele volume, în speranța că ”până atunci lucrurile vor lua un alt curs” care să-i facă afirmațiile acceptabile. Prezența ”Carnetelor negre” în ultimele volume nu este justificată de caracterul lor marginal sau, dimpotrivă, de unul concluziv, final. Este vorba mai curând, de o asumare a ceea ce a scris/gândit în toți acei ani, dar care nu putea fi, încă, făcut public.

Heideggerienii au încercat să-l apere presupunând că adeziunea la nazism a fost fie ”conjuncturală”, o ”slăbiciune de moment”, fie un rezultat al situației politice confuze de la începutul anilor 30 și că, totuși, la scurtă vreme, în 1934[2], el s-a îndepărtat, destul de ”discret”, de activitatea politică. Această îndepărtare nu ar fi fost posibilă decât pentru că Weltanschauung-ul lui Heidegger era incompatibil cu cel al naziștilor. În consecință, nu putem trage o linie de continuitate între opera filosofică heideggeriană și adeziunea lui politică. Această teză a fost subminată încă din anii 40 de mărturia unuia dintre cei mai apropiați[3] discipoli ai acestuia, Karl Lövith, care a fost printre primii studenți evrei ai lui Heidegger și un apropiat al acestuia după terminarea studiilor[4], cel puțin până la venirea naziștilor la putere, când a fost obligat să emigreze, la început în Italia, apoi în Japonia, și, în final, în Statele Unite. După război, de-abia, s-a întors în Germania. În tot acest timp, însă, a menținut un contact epistolar cu Heidegger.

În timpul șederii în Italia, ambasada Japoniei de la Roma, organizează un concurs de eseuri la care a participat și Lövith. În acest text, el relatează, printre altele, și o întâlnire cu Heidegger la Roma, în 1936, adică la doi ani după ”retragerea din politica activă” a acestuia. Filosoful american Richard Wolin a tradus și publicat acest fragment[5] și el stă la baza traducerii mele. Textul meu este un preambul și, eventual, un comentariu[6] la textul lui Lövith[7].

Ultima mea întâlnire cu Heidegger la Roma, 1936[8]

de Karl Lövith

În 1936, în timpul șederii mele la Roma, Heidegger a ținut o prelegere despre Hölderlin la Institutul de Cultură Germano-Italian. După aceea, m-a însoțit până la apartamentul nostru și a fost vizibil uimit de sărăcia mobilierului nostru. …

A doua zi, soția mea și cu mine am făcut o excursie la Frascati și Tusculum cu Heidegger, cu soția lui și cei doi fii ai săi, pe care îi îngrijisem adesea când erau mici. A fost o după-amiază însorită și m-am bucurat de această întâlnire finală, în ciuda unor rezerve incontestabile. Nici cu această ocazie, Heidegger nu și-a scos insigna Partidului de pe rever. A purtat-o pe toată durata șederii sale la Roma și, evident, nu-i trecuse prin minte că svastica nu era la locul său în timp ce își petrecea ziua cu mine.

Am vorbit despre Italia, Freiburg și Marburg și, de asemenea, despre subiecte filozofice. Era prietenos și atent, dar a evitat orice aluzie la situația din Germania și părerile sale despre aceasta, la fel ca și soția sa.

La întoarcere, am vrut să-l stimulez la o părere mai liberă despre situația din Germania. Am adaptat conversația la controversa din Neue Zuricher Zeitung și i-am explicat că nu sunt de acord nici cu  atacul politic al lui Barth [la adresa lui Heidegger] și nici cu apărarea lui Staiger, în măsura în care eram de părere că partizanatul lui[9] pentru național-socialism stă în esența filozofiei sale. Heidegger a fost de acord cu mine fără rezerve și a adăugat că conceptul său de „istoricitate” a stat la baza „logodnei” sale politice. De asemenea, nu a lăsat nicio îndoială cu privire la credința lui în Hitler. Subestimase doar două lucruri: vitalitatea bisericilor creștine și obstacolele în calea Anschluss-ului cu Austria. Era convins acum ca și înainte că național-socialismul este cursul corect pentru Germania; nu trebuia decât să „reziste” suficient de mult. Singurul aspect care l-a tulburat a fost „organizarea” neîncetată în detrimentul „forțelor vitale”. El nu a observat radicalismul distructiv al întregii mișcări și caracterul mic burghez al tuturor organizațiilor „Forță prin bucurie[10]” [Kraft durch Freude], deoarece el însuși era un mic burghez radical.

Ca răspuns la observația mea că erau multe lucruri pe care le puteam înțelege despre atitudinea lui, cu excepția modului în care putea să stea la aceeași masă (la Academia de Drept German) cu cineva ca Julius Streicher[11], el a tăcut la început. Apoi, oarecum stânjenit, a urmat justificarea… lucrurile ar fi fost „mult mai rele” dacă nu ar fi fost implicate măcar câteva persoane inteligente [Wissenden]. Și cu un resentiment amar față de intelectualitate, el și-a continuat explicația: „Dacă acești bărbați nu ar fi fost prea rafinați pentru a se implica, atunci totul ar fi diferit; dar, în schimb, acum sunt complet singur.” La răspunsul meu că nu trebuie să fii deosebit de „rafinat” pentru a renunța la lucrul cu cineva ca Streicher, el a răspuns: nu merită să-ți pierzi timpul cu Streicher, Der Sturmer[12] nu este altceva decât pornografie. Nu putea înțelege de ce Hitler nu a scăpat de acest tip – de care Heidegger se temea.

Aceste răspunsuri au fost tipice, căci nimic nu este mai ușor pentru germani decât să fie radicali când vine vorba de idei și indiferenți în practică. Ei reușesc să ignore toate Fakta individuale pentru a se agăța cu atât mai decisiv de conceptul lor despre întreg și pentru a separa „faptele concrete” de „persoane”. Într-adevăr, programul „pornografiei” [de exemplu, întruchipat în publicații antisemite precum Der Sturmer — trad.] s-a împlinit și a devenit o realitate germană în 1938[13]; și nimeni nu poate nega că Streicher și Hitler erau de acord asupra acestei probleme. În 1938, Husserl[14] a murit la Freiburg. Heidegger și-a dovedit „Admirația și prietenia” (termenii în care și-a dedicat lucrarea din 1927 [Sein und Zeit] lui Husserl) fără a irosi cuvinte de amintire sau de simpatie, publice sau private, rostite sau scrise.

Textul lui Karl Lövith arată destul de clar, credem, că în 1936, cel puțin, Heidegger era încă puternic implicat în politica nazistă, chiar dacă era timorat de agresivitatea unora dintre ”colegii de partid” și se considera ”singur”. Singurătatea despre care vorbea, ținea, după cum vom vedea din alte documente, mai curând de elitismul intelectualului mesianic decât de o atitudine dizidentă[15] asumată față de brutalitatea și criminalitatea regimului nazist. Lucrul esențial, însă, este mărturisirea lui Heidegger că ”istoricitatea”, un concept fundamental al concepției sale filosofice este cel care i-a determinat opțiunea către nazism. Cu alte cuvinte, Heidegger însuși își justifică opțiunea prin această afinitate între filosofia lui și ideologia nazistă.

[1] În special, antisemitismul.
[2] Când a renunțat la funcția de Rector al Universității din Freiburg.
[3] Dacă nu chiar cel mai apropiat.
[4] Nu voi intra în detaliile biografiei sale destul de agitate, nu din vina sa. Mă voi mărgini la a indica unele momente ale apropierii sale de familia Heidegger.
[5] New German Critique, No. 45, Special Issue on Bloch and Heidegger (Autumn, 1988), pp. 115-116
[6] Comentariile mele sunt în notele de subsol, pentru a nu se suprapune cu cele ale traducătorului american.
[7] Una din intențiile mele este de a publica documente necunoscute care pot da consistență unei discuții în cunoștință de cauză asupra angajamentului politic al filosofilor și asumarea acestuia.
[8] Traducere de Richard Wolin. Extras din Karl Lowith, Mein Leben in Deutschland vor und nach 1933 (Stuttgart: Metzier Verlag, 1986) 56-58.
[9] Adică al lui Heidegger.
[10] Comunitatea Național Socialistă Kraft durch Freude (KdF) a fost înființată la 27 noiembrie 1933 ca suborganizație a Frontului Muncii German (DAF) cu scopul de a îndeplini pretenția de totalitate a regimului nazist prin „stabilirea unei adevărate comunități de oameni și performanța tuturor nemților”.
[11] Un propagandist nazist și editor al publicației populare antisemite, Der Stürmer (vezi mai jos) (Nota lui Richard Wolin).
[12] Pe lângă propaganda antisemită virulentă, Der Stürmer publica pornografie, propagandă anticatolică, anticapitalistă și antireacționară, cu scopul de a penetra în clasele sociale inferioare. Adolf Hitler l-a sprijinit pe Julius Streicher în activitatea de publicare a ziarului și a insistat ca acesta să primească mijloacele necesare în acest scop.
[13] Trebuie să ne amintim că reflecțiile lui Lövith datează din anul 1940. Aluzia la 1938 este, fără îndoială, o referire la Kristallnacht, când propaganda antisemită a naziștilor s-a transformat într-o realitate sângeroasă și înfiorătoare (Nota lui Richard Wolin). Kristallnacht (Noaptea geamurilor sparte) a fost un pogrom anti-evreiesc organizat de trupele de asalt (SA) și de trupele SS cu participarea tineretului hitlerist și a civililor germani  în noaptea de 9–10 noiembrie 1938.
[14] Edmund Husserl, filosof german de origine evreiască, părintele fenomenologiei și cel care l-a promovat pe Martin Heidegger la începuturile carierei sale academice. A jucat un rol atât de important în conturarea concepției acestuia încât prima ediție a cărții Sein und Zeit i-a fost dedicată (vezi mai departe comentariul lui Lövith).
[15] Heidegger a fost destul de prudent, după 1934, adică după ”Noaptea cuțitelor lungi”, în urma căreia Ernst Rohm și alți lideri ai trupelor de asalt (SA) au fost asasinați la ordinul lui Hitler, pentru a nu apărea în această postură. Singurii contestatari au fost alți filosofi care încercau și ei să devină reprezentativi pentru weltanschauung-ul nazist.

Nu mă așteptam să găsesc în anul de grație 2022, în îndepărtatul Kazahstan, în Almaty, orașul merelor pârguite, o statuie a celor patru Beatles la care tinerii fac pelerinaj pentru a face fotografii în timp ce din difuzoare discrete se aud acordurile atât de cunoscute ale pieselor de mare succes ale trupei. A fost ideea Svetlanei să vizităm acel parc amestecat în care cultura populară și distracția se combinau hibrid, poate chiar disonant. Scopul ei a fost nu doar să vedem parcul, ci să ne poată arăta orașul văzut de la înălțime. Statuia celor patru Beatles și entuziasmul tinerilor care se îngrămădeau la rând pentru a poza cu John, Paul, George și Ringo m-au prins atât de tare ca fenomen de masă încât m-am gândit mult la această atracție a muzicii Beatles după atâția ani de la gloria tinereții lor și a copilăruiei mele. Din difuzoare se auzea piesa Yesterday, iar sufletul meu s-a zburlit și a căzut în borcanul cu melancolie.
Nu spun că muzica generației Beatles a fost mai bună decât muzica de succes a generației actuale, admit că fiecare generație are gusturile ei, însă cred că în cazul Beatles este vorba nu doar de muzica unei generații, ci de o muzică universală în spațiu și timp, bună pentru orice ființă înzestrată cu bunul simț muzical. Sociologii au încercat să explice succesul enorm al muzicii Beatles ca un fenomen social care a cuprins masele până la isterie, dar această explicație mi se pare reducționistă și simplificatoare. Cred că muzica celor patru Beatles are o așa de mare adresabilitate mai cu seamă prin mesajul pe care îl transmite și prin frumusețea muzicală a melodiilor. Muzica lor pulsează de viață, imaginație și umanism, fiind o expresie a trăirilor umane celor mai profunde care izvorăsc din partea bună a ființei umane, ceea ce vine din și duce spre divinație. O lume făcută după tiparul Beatles ar fi una fericită, vioaie, iubitoare și altruistă. Altfel spus, găsim în muzica lui Beatles ceea ce ne dorim și ne lipsește în viața reală.
Am vrut să îmi confirm mie însumi toate aceste gânduri și cu prima ocazie când am putut să o fac, în timpul unui zbor de nouă ore spre un arhipelag din Oceanul Pacific, făcut la sfârșitul anului trecut, între Cărciun și Revelion, am reascultat toate cele douăsprezece albume Beatles lansate în United Kingdom, considerate drept standardul la care trebuie făcute referințele de bază. A fost prima dată în viața mea când am avut timp să fac acest lucru într-o singură zi și cred că sunt printre puținii care au făcut-o vreodată. Închipuiți-vă, timp de aproape nouă ore, în căștile prinse strâns în lateralul urechilor a fost numai lumea muzicală a trupei Beatles! Mărturisesc că efectul a fost unul extraordinar, ca și cum într-o zi aș fi trait intensitatea unei vieți întregi. Am parcurs drumul de la puștii rebeli care deveneau idoli planetari la bărbații maturi care experimentau muzical în cele mai diverse registre, de la Please Please Me la Sgt. Pepper’s Lonely Hearts Club Band, ori de la Revolver la Rubber Soul și de la „The White Album” la Abbey Road . Este o muzică desăvârșită, un bun exemplu de a crea ceva nou din inluențe atât de diverse și de diferite. Un profesor de filosofie, Bruce Ellis Benson, spunea că în muzica trupei Beatles se regăsesc influențe de muzică celtică, de rhythm and blues, de muzică extrem orientală, dar și de country, rezultând însă de fiecare data ceva nou. Pentru cine nu a trăit în direct acele vremuri am o recomandare cinematografică, nimic altceva decât filmul A Hard Day's Night, făcut de cei patru în anul 1964, când erau pe culmea valului, și regizat de Richard Lester. Filmul este expresia pură a Beatlesmaniei și mai mult decât atât. Vedem în acest film atât fenomenul social și muzical, cât și creativitatea artistică în desfășurare într-o fantezie debordantă. Iar pe cei care îi refuză muzicii Beatles statutul de artă supremă îi invit la o audiție a uneia dintre piesele mele preferate, When my guitar gently weeps, compusă de George Harrison și interpretată cu talent la chitară de prietenul său, Eric Clapton. Într-adevăr, „I look at the world and I notice it’s turning”, dar Betlesmania este eternă.

…sau despre in/competența filosofilor în politică¹(I)

Acum 8 ani² a avut loc un eveniment a cărui semnificație filosofică, cred, va deveni evidentă și, de aceea, un subiect de reflecție predilect, în următorii ani³ . Este vorba despre demisia unui președinte, Günter Figal, nu de stat, ci al unei Societăți filosofice, Societatea Martin Heidegger.
Demisionarul este cunoscut de filosofi, în special de cei numiți ”fenomenologi” pentru lucrările sale în acest domeniu și pentru activitatea sa ca profesor la prestigioasa Universitate germană din Freiburg. Aceasta din urmă este cunoscută mai ales pentru activitatea desfășurată aici de filosoful german Martin Heidegger, care a fost și vreme de un an⁴ rector al acesteia. Într-un fel, Societatea și Universitatea sunt legate de acest nume, Günter Figal, la rândul său fiind profesor la aceiași Universitate. Demisia nu a survenit în urma unui ”conflict de muncă”, ci a unuia mai subtil, filosofic, de conștiință. În comunicatul apărut în presa locală⁵ în 16 ianuarie cu titlul laconic ”Președintele Societății Heidegger a demisionat”, Figal este citat: „În calitate de președinte al unei societăți care are un patron nominal, sunt într-un fel un reprezentant al acestei persoane și, după ce am citit Carnetele Negre, și în special pasajele antisemite, nu mai vreau să fiu. Aceste declarații nu numai că m-au șocat, dar m-au schimbat în așa fel încât mi se pare foarte greu să o mai reprezint.” Simțindu-se, probabil, obligat să dea mai multe amănunte, Figal a adăugat că ”acum este momentul să cercetăm în detaliu filosofia lui Heidegger din perioada nazistă. Citat din Figal: „Implicarea lui Heidegger în național-socialism este mult mai mare decât am putut ști până acum și asta înseamnă că trebuie mai întâi să cercetăm amănunțit perioada anilor 1930 din acest punct de vedere. Și se poate face asta de îndată ce va exista accesul necesar la materialul edificator.” Cu toate acestea, cercetarea critică a lui Heidegger este împiedicată de faptul că moștenitorii lui Heidegger restricționează accesul la mii de pagini manuscrise stocate în Arhiva literaturii germane din Marbach. Manuscrisele pot fi vizualizate numai cu permisiunea moștenitorilor. Günter Figal se alătură acum criticilor care au cerut de ceva timp ca această barieră să fie în sfârșit înlăturată în interesul cercetării.” ⁶

Acest comunicat poate ridica unui cititor naiv mai multe întrebări:
1. Cine a fost acest Martin Heidegger, filosof nazist și cum este cu putință ca la aproape 80 de ani de la căderea nazismului, să existe o Societate care să-i poarte numele?;
2. Cum se poate ca implicarea politică a acestui filosof⁷ să rămână o necunoscută și după trecerea atâtor decenii?;
3. Cum este posibil ca familia Heidegger să restricționeze accesul la manuscrisele acestuia și la documente care pot conduce la lămurirea implicării sale în politica nazistă?

Voi răspunde pe scurt la aceste întrebări, pentru a nu provoca confuzii ulterioare:
1. Martin Heidegger este, cel puțin pentru așa numita ”filosofie continentală” sau ”postmodernă”, ”cel mai important filosof al secolului al XX-lea”. Activitatea lui politică a fost extrem de scurtă, de un an dezile, dar a coincis cu venirea la putere a lui Adolf Hitler, apoi s-a retras în activitatea la catedră, unde s-a manifestat critic⁸ în mai multe ocazii. Valoarea filosofiei sale, în special a lucrării ”Ființă și Timp” este cea care justifică atenția care i s-a acordat de-a lungul timpului. În ceea ce privește activitatea politică, după căderea regimului nazist a fost supus controlului unei comisii de denazificare, care a hotărât scoaterea sa din învățământ⁹ ;
2. Au fost, de-a lungul timpului mai multe tentative de a-l ”pune în discuție” opțiunea politică, dar ele au fost respinse de majoritatea heideggerienilor cu argumentul ”irelevanței pentru înțelegerea operei heideggeriene”. Încă din 1933, au fost autori care l-au prezentat drept un ”filosof nazist”, iar Heidegger însuși se dorea să devină ”filosoful oficial” al regimului. După război, un autor elvețian, Guido Schneeberger a scos o culegere¹⁰ cu toate documentele accesibile publicului în anii nazismului (cuvântări, fotografii, declarații oficiale etc). Cartea a trecut neobservată, nu a mai fost reeditată de-atunci¹¹ , deși mulți autori străini au folosit textele adunate pentru traduceri, mai ales în ultimii ani¹² . Foștii studenți sau discipoli (Hannah Arendt, Karl Löwith, Herbert Marcuse, Günther Anders, Hans-Georg Gadamer, Hans Jonas, Emmanuel Levinas), au discutat nu odată această opțiune politică a lui Heidegger legând-o de gândirea lui¹³ . În fine, în 1985, Universitatea din Berlin a organizat un simpozion internațional, ocazionat de împlinirea a 50 de ani de la o conferință cu substrat politic susținută de Heidegger la această Universitate. Filosofii francezi Jacques Derrida și Phillippe Lacoue-Labarthe au recunoscut, cu această ocazie, pe tonuri diferite și destul de personale¹⁴ implicarea politică profundă a lui Heidegger.
3. Încă din timpul vieții, Heidegger a elaborat, împreună cu editorul său, Vittorio Klostermann, conținutul și ordinea publicării operei sale. Multe din textele publicate atunci au fost ”corectate” față de ediția inițială. După moartea sa, fii săi s-au ocupat de restul manuscriselor, cenzurând nu o dată publicarea unor texte ”dificile”. Scandalul demisiei a fost produs de publicarea de către Peter Trawney, îngrijitorul actual al edițiilor, a trei volume care cuprind notațiile lui Heidegger în mai multe caiete cu coperți tari de culoare neagră, la care Heidegger se referee numindu-le ”Carnetele negre”. ¹⁵ Aceste manuscrise nu au putut fi consultate anterior publicării, deoarece accesul la ele era și este condiționat de familia Heidegger, ceea ce i-a făcut pe unii să spună că opera lui Heidegger a devenit o ”afacere de familie”.
Demisia lui Figal a declanșat o oarecare furtună, atât în societatea Heidegger, cât și printer heideggerieni. Așa încât Figal s-a simțit obligat să revină asupra evenimentului cu un interviu într-un ziar local, Badischer Zeitung. Titlul interviului este, în același timp, dramatic și lămuritor asupra atitudinii lui Figal: „Sfârșitul heideggerianismului” ¹⁶ . Titlul se referă la declarația finală a interviului: ”În ceea ce privește viitorul filozofic, cred că este sfârșitul heideggerianismului. Textele lui Heidegger ar trebui citite în context. Atunci nu le poți pune pe piedestal.” Interviul relevă, însă, și apariția unor tensiuni în interiorul Societății: Donatella di Cesare a criticat demisia lui Figal ca fiind un „gest nefilosofic” ¹⁷ . Ea l-a acuzat că nu a organizat cu mult timp în urmă o conferință în numele societății la care s-ar fi discutat despre constatările Carnetelor Negre. Figal s-a apărat spunând că ”este nevoie de timp” pentru a înțelege amploarea textelor din Carnete și că o conferință pe această temă nu și-ar fi atins scopul, dimpotrivă.
Declarația cea mai dură, de despărțire de Heidegger, Figal a făcut-o în următorii termeni: ”Surprins, îngrozit, șocat. Nu am crezut, în ciuda marii simpatii a lui Heidegger pentru nazism, că va face în mod deliberat și convins declarații antisemite, cu atât mai puțin despre o asemenea infamie. A fost motivul convingător să-mi reconsider relația cu Heidegger ca persoană.”

Anexa 1
SWR – Südwestrundfunk (Agenție de știri germană) Baden-Baden
Demisia lui Günter Figal.

„16.01.2015 – 11:13”
Președintele Societății Heidegger a demisionat

Potrivit informațiilor SWR, filosoful de la Freiburg Günter Figal a demisionat din funcția de președinte al Societății Martin Heidegger. Günter Figal a declarat la SWR2 ieri (joi, 15 ianuarie 2015) că pasajele antisemite din „Carnetele negre¹⁸ ” publicate anul trecut l-au șocat. Nu mai poate reprezenta Societatea Martin Heidegger, deși nu a înțeles-o niciodată ca o asociație pentru „cultul eroilor”. Literal, Figal a spus: „În calitate de președinte al unei societăți care are un patron nominal, sunt într-un fel un reprezentantul acestei persoane și, după ce am citit Carnetele Negre, și în special pasajele antisemite, nu mai vreau să fiu. Aceste declarații nu numai că m-au șocat, dar m-au schimbat în așa fel încât mi se pare foarte greu să o mai reprezint.” Filosoful de la Freiburg a spus că acum este momentul să cercetăm în detaliu filosofia lui Heidegger în epoca nazistă. Citat din Figal: „Implicarea lui Heidegger în național-socialism este mult mai mare decât am putut ști până acum și asta înseamnă că trebuie mai întâi să cercetăm amănunțit perioada anilor 1930 din acest punct de vedere. Și se poate face asta de îndată ce există accesul necesar la materialul edificator.” Cu toate acestea, cercetarea critică Heidegger este împiedicată de faptul că moștenitorii lui Heidegger restricționează accesul la mii de pagini manuscrise stocate în Arhiva literaturii germane din Marbach. Manuscrisele pot fi vizualizate numai cu permisiunea moștenitorilor. Günter Figal se alătură acum criticilor care au cerut de ceva timp ca această barieră să fie în sfârșit înlăturată în interesul cercetării.”

Anexa 2
„Sfârșitul Heideggerianismului”

INTERVIU BZ cu filozoful de la Freiburg Günter Figal despre retragerea sa din Societatea Martin Heidegger. ¹⁹

Filosoful Günter Figal, care predă la Freiburg, a demisionat în mod surprinzător din funcția de președinte al Societății Martin Heidegger cu sediul în Messkirch după unsprezece ani (BZ din 16.1.). Factorul decisiv pentru pasul său este antisemitismul deschis pe care filosoful ființei îl exprimă în Black Booklets publicate în martie trecut. Bettina Schulte a vrut să afle mai multe despre demisia sa. BZ: Domnule Figal, au trecut aproape zece luni de la publicarea Carnetelor negre. De ce ți-a luat atât de mult timp să iei decizia? Ecoul mediatic uriaș care continuă până în zilele noastre a avut un impact asupra pasului tău? Figal: Sigur că nu. Pentru cei care, ca mine, îl studiază pe Heidegger de mai multă vreme, nu a fost nevoie de multă imaginație pentru a-și imagina cum va reacționa publicul. Că mi-a luat ceva timp să iau decizia: tind să las lucrurile să se maturizeze. Un amestec de gânduri m-a însoțit din martie, când am putut citi pentru prima dată textele în context, ca noi toți…

BZ: … nu ai avut o perspectivă mai devreme?
Figal: Știu din 2013 că aceste texte conțin pasaje care sunt problematice. Dar poți judeca astfel de lucruri doar dacă le citești în context.
BZ: Și ai fost foarte surprins?
Figal: Surprins, îngrozit, șocat. Nu am crezut, în ciuda marii simpatii a lui Heidegger pentru nazism, că va face în mod deliberat și convins declarații antisemite, cu atât mai puțin despre o asemenea infamie. A fost motivul convingător să-mi reconsider relația cu Heidegger ca persoană.
BZ: Ați avut contact cu familia Heidegger în timpul procesului de luare a deciziilor? Ca președinte al Societății Heidegger, ai fost un fel de interfață între descendenți și public.
Figal: Nu m-am înțeles niciodată așa. Am condus societatea ca filozof independent. Am fost întotdeauna preocupat de o examinare obiectivă și critică a lui Heidegger, nu de adorarea unui erou. Nu mi-am văzut niciodată sarcina de a face publice poziția moștenitorilor.
BZ: Cum merg lucrurile pentru tine personal când te ocupi de scrierile lui Heidegger? Demisia ta este un punct de cotitură.
Figal: Punctul de cotitură a fost citirea Carnetelor Negre. De asemenea, nu am fost niciodată heideggerian înainte. Profesorii mei de filosofie au fost Gadamer și Tugendhat, care l-au citit critic pe Heidegger. Am inclus Carnetele Negre din punctul de vedere că Heidegger este prezent aici ca persoană. El tot spune „eu”. Numele nu mai poate fi luat doar ca o etichetă pentru o lucrare filosofică.
BZ: Dar asta înseamnă că persoana respectivă joacă acum și un rol în dezbaterea filozofică – mai ales că Heidegger însuși plănuia să publice Carnetele negre în ediția sa completă.
Figal: Dar nu ele sunt în centrul atenției. Puteți vedea strategia lor prin faptul că el și-a prezentat mai întâi gândurile și apoi s-a pus în joc ca persoană. Întrebarea care a devenit din ce în ce mai urgentă pentru mine: Vreau să susțin această persoană cu convingerile mele de bază? Răspunsul a fost un nu răsunător.
BZ: Acum se pune întrebarea dacă, știind despre această atitudine, ar trebui măcar să recitiți scrierile care au fost scrise în perioada național-socialistă.
Figal: Depinde. În special în anii 1930, însă, legătura dintre biografie și gândire a fost foarte puternică, deoarece Heidegger însuși a lucrat în acest sens. În acest timp el a împins ideea că filosofia are loc în anumite circumstanțe istorice. Întrebarea este în ce măsură cineva dorește să se lege de aceste circumstanțe. A vrut să se angajeze. Chiar dacă s-a îndepărtat de partid, s-a agățat de un național-socialism intelectual. Nu pot decât să critic asta aspru. Pentru mine, filosofia este internațională.
BZ: Adjunctul dumneavoastră, filozofa italiană Donatella Di Cesare, a criticat demisia dumneavoastră ca fiind un „gest nefilosofic”. Ea vă acuză că nu ați organizat cu mult timp în urmă o conferință în numele societății la care s-ar fi discutat despre constatările Caietelor Negre. Ea însăși a cerut insistent asta. A ratat societatea o oportunitate?
Figal: Nu cred. Cu aproape 1000 de pagini, oamenii de știință serioși au nevoie de ceva timp pentru a se familiariza. S-a discutat despre o întâlnire de anul trecut. M-am gândit că este mai bine să aștept.
În opinia mea, conferința ar fi trebuit să aibă loc în rotația conferințelor bienale ale Societății Heidegger din toamna anului 2015. Totuși, mi-a devenit din ce în ce mai greu să-mi imaginez această conferință în contextul societății.
BZ: Au fost și există forțe care au vrut să prevină o confruntare cu antisemitismul lui Heidegger?
Figal: Nu vreau să spun asta. Întrebarea pentru mine a fost dacă vreau să lucrez cu Heidegger în contextul unei funcții reprezentative sau în libertate. Am ales libertatea.
BZ: Veți continua să aveți de-a face cu Heidegger în libertate?
Figal: Întrebarea pe care ați ridicat-o despre modul în care o recitire a textelor lui Heidegger din anii 1930 pe canavaua Carnetelor negre ar putea fi concepută a fi extrem de importantă. Întrebarea este deschisă. Acest lucru are de-a face și cu faptul că textele din anii 1930 și 1940 sunt în general versiuni din anii 1950 revizuite de Heidegger.
BZ: Mai există manuscrisele originale?
Figal: Presupun că da.
BZ: Ceea ce ne aduce la întrebarea cum să ne descurcăm cu fondul lui Heidegger din Marbach. Înacest moment, editorii ediției complete au primul drept de acces la manuscrise. Publicul larg îl poate vizualiza numai după ce a fost publicat. Nu trebuie să se schimbe ceva în această practică restrictivă?
Figal: În niciun caz nu este inclus tot în ediția finală. Materialul este mult mai extins, dar nu esteaccesibil până acum. Am în vedere modelul arhivei Husserl din Leuwen: toate manuscrisele originale sunt accesibile acolo. Ceva de genul acesta este de dorit și pentru fondul Heidegger: digitalizarea să fie disponibilă pentru cercetare.
BZ: Îți pare rău că ți-ai pus încrederea într-o persoană de unsprezece ani pe care nu o mai consideri demnă de reprezentare?
Figal: M-am sprijinit mai puțin pe om decât pe munca lui. Scopul meu a fost să conduc Societatea Heidegger din Messkirch. Pentru mine a fost important să-l aduc pe Heidegger într-o discuție academică critică, pe care o merită el și cele mai bune texte ale sale.
BZ: Încă îl considerați unul dintre cei mai importanți filosofi ai secolului XX?
Figal: Sigur. Acest lucru poate fi clarificat doar analizând istoria sa. Potrivit lui Husserl, el a dat impulsuri incredibil de importante fenomenologiei.
BZ: Cum va continua moștenirea Heidegger?
Figal: Aș dori mai multă transparență pentru cercetare. Ar trebui să ne gândim la modul în care proprietatea poate fi accesibilă, nu mâine sau poimâine, ci într-un timp calculat.
BZ: Când anume?
Figal: Nu pot spune. Nu știu cât de mare este efortul. În ceea ce privește viitorul filozofic, cred că este sfârșitul heideggerianismului. Textele lui Heidegger ar trebui citite în context. Atunci nu le poți pune pe piedestal.
Günter Figal, născut în 1949, a fost numit la Tübingen prin Martin Heidegger, după ce și-a terminat abilitarea la Heidelberg. Predă la catedra Heidegger din Freiburg din 2001. Din 2013 a publicat primul lexicon Heidegger în limba germană²⁰ .

–––––––––––––––––
¹Într-un text viitor voi explica finalitatea demersului meu. În esență, este unul cognitiv-filosofic.
²Mai precis în 15 ianuarie 2015
³În România probabil ceva mai târziu, deoarece evenimentul a fost ignorat total.
⁴Din mai 1933 până în iunie 1934.
⁵Südwestrundfunk (SWF) Baden-Baden
⁶Citat din comunicatul de presă. Comunicatul poate fi citit integral în anexa 1 la acest articol. Traducerea îmi aparține.
⁷Martin Heidegger a devenit membru cotizant al NSDAP din mai 1933, la câteva zile după numirea sa ca Rector al Universității din Freiburg, în urma retragerii forțate a fostului rector, de orientare social-democrată, și până la căderea dictaturii naziste.
⁸Într-o manieră, am putea spune ”criptică” la adresa nazismului oficial, pe care l-a acuzat de ”biologism”. Heidegger însuși, după război, s-a prezentat drept un opozant.
⁹A revenit în 1950, dar nu ca titular, deoarece împlinise vârsta de pensionare.
¹⁰Nachlese zu Heidegger: Dokumente zu seinem Leben und Denken. Mit zwei Bildtafeln. Selbstverlag, Bern 1962
¹¹Există un exemplar fotocopiat la Universitatea Konstanz.
¹²Există, totuși, o traducere integrală a cărții în japoneză, Haidega-shui: sono-sei-to-shiso-no-dokyumento, Tokyo 2001.
¹³Vom reveni în mai multe texte la acest punct.
¹⁴Derrida s-a apărat spunând că nu a încercat niciodată să ascundă nazismul lui Heidegger, Lacoue-Labarthe a vorbit nuanțat de un ”nazism personal”, spiritual al lui Heidegger.
¹⁵Vom reveni la acest episod pentru clarificări.
¹⁶Interviul integral în anexa 2. Traducerea îmi aparține
¹⁷Deși a criticat demisia lui Figal, di Cesare a demisionat la rândul ei după câteva luni.
¹⁸Schwarzen Heften – acesta este numele pe care Heidegger însuși îl folosea. Era vorba de caiete cu coperți de culoare neagră ce cuprindeau notații zilnice, un fel de jurnal filosofic. Heidegger le-a inclus în programulpublicării operei sale. În 2014 au apărut primele volume care au declanșat scandalul.
¹⁹Interviul poate fi consultat în arhiva ziarului, http://www.badische-zeitung.de/das-ende-des-Heideggerianertums
²⁰După demisia sa de la Societatea Heidegger, Universitatea din Freiburg a hotărât înlocuirea catedrei Heidegger cu o alta destinată Studiilor Culturale.