Am citit recent cartea lui Simone Weil „Înrădăcinarea” și m-a pus pe gânduri despre relația mea cu orașul Giurgiu.
Într-un anume sens, sunt o bizarietate de om. M-am născut în București si am părinții in București, dar am crescut până la 18 ani în orașul Giurgiu. Părinții își petreceau weekend-urile și fiecare concediu cu mine. De mică am avut multe mame și tot la fel de multe „mamai”. Am fost într-adevăr crescută de o întreagă comunitate de oameni, plecând și intrând la vecini în casă după voie. Casa scării era un fel de familie extinsă, plină de moașe, moșoi, nașe și ’tușe. Drumul meu spre casă era constant întrerupt de „gata școala, gata școala” și „săăăr’mâini” . Am mâncat la multe mese și am dormit în multe paturi. Acasă a avut pentru mine un sens confuz – aveam o acasă la Giurgiu și o acasă la București. În facultate stăteam în cămin Grozăvești, acum stau în Popești-Leordeni. Bunicii sunt din Teleorman, deci pentru mine acasă are presărată și doza potrivită de „fusei”, „făcui”, „dresei”. Pentru mine acasă nu a fost un topos sacru delimitat de bariere fixe, ci mai degrabă pulverizat în timp și spațiu și caracterizat de un vag sentiment de bine– m-am simțit acasă mai peste tot unde am fost primită cu căldură.
Despărțirea de Giurgiu nu ar fi putut veni mai devreme – mi-o doream cu o sete de nestins și chiar și în acest moment sunt încă nesătulă: sete de evenimente, străini, fețe calde, clădiri bizare, comunități restrânse sau extinse. Tipe cu păr neon, creștini cuminți. Brunch-uri exagerat de scumpe în care mă prefac că fac parte dintr-o elită secretă, chefuri de spart semințe. Scrisesem la un moment dat că „mă extind, pesemne, mă îngraș, mă pierd în note de subsol”. Este extrem de ușor să te pierzi într-un oraș atât de debusolant ca Bucureștiul. Într-o zi vreau să fiu DJ, cealaltă artist, cealaltă scriitor iar în următoarea profesor universitar. Pesemne, trăiesc estetic – în briza metroului caut să cuprind cu toate brațele fiecare chip și să respir fiecare parfum și mă păcălesc că mă îmbogățesc cu vorbe goale surprinse de urechea mea-antenă. Cred că Kierkegaard m-ar fi zguduit de umeri până mi i-ar disloca și ar scutura din mine acest mozaic, acest kitsch, acest tapet de brizbizuri colorate, de paiete, pene de porumbel căzute din cer, flori de păpădii adunate din colțul unui bloc de care nici măcar nu-mi amintesc, haine din second–hand, contacte niciodată contactate, doar adunate și păstrate în memoria telefonul pentru când se ivește ocazia, conversații profunde cu uber-iști și oportunități ratate fiindcă niciodată nu se ivește ocazia (dar despre care veșnic „o să văd eu”).
Citind „Înrădăcinarea” m-am aflat într-o dilemă – în primul rând fiindcă am fost de acord cu majoritatea ideilor lui Weil deși nu sunt nici cea mai creștină nici cea mai comunistă dintre pământeni. Însă în mod deosebit fiindcă am fost de total acord cu ea că nevoia de „rădăcini” este o nevoie reală a „sufletului” . Și în al doilea rând fiindcă nu mi-am putut nega sentimentul că mă simt, de fapt, profund înrădăcinată. Săparea după rădăcini a fost extrem de obositoare. Majoritatea persoanelor au delimitat cu X locul unde se află această comoară – este orașul X sau Y, este curtea din satul cutare, fântâna de la răscruce de drumuri. Eu aveam prea multe repere la fel de importante. Doar că unele dintre reperele la fel de importante sunt mai importante ca altele.
Primul indiciu a fost salcia, pentru mine. În fața blocului 7/2S din Giurgiu exista o salcie mare-mare, cu frunze ce se coborau până la pământ. Săream cu puștii din scara blocului ca să le rupem și ne chinuiam să despărțim frunzele de salcie în două. Eventual le luam și alături de o ciorbă de frunze, flori și pietre făceam un meniu pe cinste – ne jucam de-a bucătăria în scara de bloc. Apoi mergeam la vecinii așezați pe cele două bănci paralele, întotdeauna într-o anumită ierarhie bine stabilită, călcam pe covorul de semințe și îi serveam cu…Dumnezeu știe ce. Erau întotdeauna prea ocupați cu bârfa dar mereu găseau câte două secunde să se prefacă că mănâncă din amestecul acela hidos și să ne complimenteze aptitudinile culinare.
Banca – un obiect ontologic necesar pentru supraviețuirea rasei giurgiuvenești. Mâzgălită sau ciobită, veșnic inconfortabilă, dar niciodată neocupată. Inițial detestată fiindcă era moment de time-out din alergat, de șters transpirația de pe spate și de suportat istericalele mamelor sau bunicilor „Ești udă leoarcă!”. Ulterior adorată fiindcă logic și coerent precedă pauza de țigară, binemeritată după o sesiune asiduă de nefăcut nimic. Disper că Bucureștiul duce lipsă profundă de bănci, evident că este într-o criză bancară. În semn de protest mă așez deseori pe unde nimeresc.
Scara de bloc. Recent am văzut pe TikTok o serie de colaje cu blocuri comuniste acompaniate de o melodie sumbră. Vesticii detestă scările noastre de bloc și le numesc demne de o punere în scenă a vreunui film horror. Pot să înțeleg dar nu tocmai. Scara mea de bloc este demnă de pus în muzeul kitsch-ului fiindcă este decorată cu nuduri de femei, tablouri comuniste, flori de plastic și flori naturale – de vreo 3 ani avem chiar și o canapea acoperită de o pătură din aceea care te face să te scarpini când o atingi.
În acest tablou am recunoscut că giurgiuvenii sunt profund înrădăcinați și, într-o mare măsură, și eu îmi găsesc rădăcinile aici, dintre toate locurile cărora le aparțin. Înrădăcinarea se regăsește în comunitate, iar eu am avut onoarea să mă aflu într-o comunitate cu adevărat unită. Substanța giurgiuveanului se scurge – acesta își marchează teritoriul și îl stabilește ca lebensraum. Și poate de aceea aici, sau poate doar aici, am regăsit eu acel spațiu al înrădăcinării. Nicăieri altundeva nu am găsit o astfel de asumare a unui spațiu trăit. Bunicul meu trăiește în subsolul blocului. Noi trăiam în scări de bloc. Aveam bănci ale noastre. Salcia din fața blocului era a noastră. Iar aceste luări în posesie erau fie semnalate de acte voluntare (aproape contractuale) – mâzgălirea pe bănci cu graffitti sau creta de pe „posesiunile” lui tataie: „MOȘU”– fie de grija purtată obiectelor care, în teorie, erau ale statului: bănci vopsite și revopsite, curți de bloc amenajate cu zambiluțe și trandafiri, scări de bloc decorate cu icoane, iconițe, postere și nimicuri. Renovări de bloc anapoda, într-un mozaic de polistiren de un nonsens curat: etajul unu anvelopat și nevopsit, etajul 2 neanvelopat, etajul 3 anvelopat parțial și vopsit cu maro. Când salcia din fața blocului a fost tăiată din ordin de la primărie, majoritatea vecinilor (în afară de cei care se bucurau că acum pot să vadă strada – a se citi: să vadă cine cu cine iese) au ieșit la geamuri și au protestat că primăria „le taie salcia”. Era un bun comun, de altfel plantat de un vecin de al nostru, și avea puțin mai mulți ani ca mine. Cui îi păsa că la prima adiere de vânt ne rupea cablurile de electricitate de la stâlpi? Era membru al comunității cu acte în regulă, ca oricare dintre noi.
De altfel, mergând pe străzile Giurgiului mă simțeam ca și cum aș fi copilul tuturor. Fiecare conexiune a venit foarte autentic, fiecare membru fiind obligat să aibă grijă de mine pentru simplul fapt că sunt copil. Ulterior această posesie a devenit prea sufocantă, fiindcă aveam de dat seama prea multor mame și prea multor tați. Fiecare profesor care m-a îngrijit s-a îngrijit de mine ca de un copil – al lui. Fiecare rudă distantă sau prieten al unui prieten de familie sau vecin avea ochii pe mine și ușa deschisă. Am fost mereu înconjurată de ochi și fețe familiare – bun când te afli în pericol, rău când „pericolul” era voit de mâna ta. Spunerea de „sărumâna” și de „bună ziua” era ritualică, semnal al respectului reciproc oferit în această mică comunitate. De aici am învățat să fiu mereu cu ochii în patru, poate ratez o ocazie de „sărumâna” care mi-ar putea schimba dramatic traiectoria vieții. Până și mașinile sunt ritualic obligate la reciprocitate cu un claxon sau un flash simpatic.
Într-adevăr nu găsesc acest sentiment nicăieri în București. Am vecini cu care colaborez strict utilitar – trebuie reparat X sau Y, trebuie pus lacăt electronic (!) la ușile de gunoi (?). Dar simt că, în afara spațiului căruia sunt contractual obligată să îi port grijă, nimic în plus nu îmi aparține – este ori legat prin contract al altcuiva, ori este al nimănui. De aceea, într-un semn de protest, pe scara blocului am mâzgălit ceva al meu. Iar eu, în afara legăturilor asumate pe care le am cu câteva persoane, nu aparțin nimănui în plus. De ce m-a bucurat până la lacrimi faptul că acum câteva zile vecinii dădeau zăpada din fața scării de bloc la comun, punând cot la cot? Trebuie să fie o reminiscență a sentimentului de înrădăcinare pe care l-am simțit în Giurgiu și care mereu mă va bântui, căruia îi sunt mereu recunoscătoare.