Exact acum douăzeci de ani apărea la București, în cadrul unui program de promovare a scriitorilor originari din România, antologia de versuri „Și la ce bun…”, semnată de un poet mai puțin prezent pe baricadele vremii, așezat mai degrabă într-o solitudine înfrigurată din care, din când în când, mai trimitea semne de viață sub forma câte unui volum, imediat comentat elogios de critica vremii și citit cu pasiune de publicul cunoscător. Este vorba de poetul Eran Sela, alias Jean Schechter, despre care antologia în cauză ne spune că s-a născut la Bârlad, pe 20 mai 1940, dar că studiile – liceale și universitare – le-a urmat la București, fiind absolvent al Facultății de Drept, în 1960. Activitatea s-a literară a început în România, unde a debutat cu volumul „Astre palide”, publicat sub alt pseudonim, Andrei Savu, la editura Cartea Românească, în 1974. Peste doi ani, poetul se va stabili în Israel unde, sub noul său pseudonim, va publica destul de repede alte două volume de versuri „Umbrele pașilor” (1979) și „Popas” (1982). A urmat apoi o tăcere de aproape două decenii până la această antologie, care cuprinde o selecție operată chiar de autor din cele trei volume precedente, cărora le-a adaugat o serie de poezii publicate de-a lungul timpului în diverse reviste literare și câteva inedite.
Se poate, deci, considera că inițiativa programului de promovare a scriitorilor originari din România, coordonat de prozatoarea Ileana Cudalb, a fost mai mult decât binevenită, dovedindu-se de bun augur pentru reintroducerea în circuitul literar al unuia dintre „cei mai reprezentativi poeți de limbă română din Israel”, cum aprecia criticul clujean Ion Crisofor în volumul „Scriitori din Țara Sfântă”. De altfel, la puțină vreme de la apariția antologiei menționate, poetului Eran Sela avea să i se decerneze „Premiul B. Fundoianu” de către Asociația Scriitorilor Israelieni de Limbă Română.
Dincolo de tematica poeziilor incluse în acest volum antologic care, la o primă privire, apare circumscrisă viziunii unui univers sfâșiat de contradicții și angoase, vinovat de dureroasa retragerea a autorului în singurătate, se remarcă de la bun început o virtuozitate cu totul aparte în mânuirea atributelor formale ale poeziei, ceea ce conferă o consistență deosebită discursului liric. Deplina suveranitate a poetului față de aceste mijloace de expresie se traduce în succesive provocări stilistice, care forțeză rime de mare dificultate. Ca în acest încrâncenat sonet de dragoste:
Tu ești otrava care mă cuprinde-n/ vârtejul dulce, fără de scăpare/ al dragostei. Pe ape mișcătoare/ lucește chipul tău – e pretutindeni// Te chem din nou, iubito, și mă doare/că nu m-auzi, dar dacă poți aprinde-mi,/ în noaptea dinainte de armindeni,/ lumina ce-am pierdut-o în uitare.// Fii ca un far pe asprele întinderi/ ce mi se-aștern privirilor când toată/ credința că putea să fie-altminteri// îi cade iarăși îndoielii pradă./ În bezna rea nezăbovind aprinderi – / tu ești lumina zorilor visată.
În viziunea acestui univers monocord, dominat de singurătate și înstăinare, în care rolul poetului ca scară de valori și seismograf al umanului pare pe veci proscris, iubirea și revolta – fie aceasta și în registrul minor al furiei – par singurele căi la îndemâna celui care, descurajând abdicarea totală, promovează, chiar în ciuda evidențelor, un adevărat cult al speranței. Nu întâmplător, spectrul Auschwitz-ului se însinuează în versurile sale ca o emblemă a unei lumi care și-a pierdut consistența umană, în care mai pulsează doar fiorul neonului care „străbate alba singurătate a străzilor”.
… Călăul ce cânta la piano-forte,/ probabil în amurg.// Și florile, în cea de-a treia zi,/ și pomul sterp nicicând n-o să rodească/ și n-am să-nvăț vreodată răsăditul.// Când flăcările vor cuprinde casa,/ mă voi urca pe-acoperiș.// Când o să ia foc și-acoperișul,/ vedem noi atunci,/ o speranță, oricum, se găsește. (Plecarea spre Auschwitz).
Sentimentul unui destin colectiv potrivnic, care transformă evreul de pretutindeni și de oricând într-un veșnic peregrin al zărilor, vibrează într-o tonalitate melancolic-resemnată într-unul dintre cele mai remarcabile sonete ale volumului:
La hanul răbdării-am ajuns în sfârșit,/am mâncat, am băut și-am vrut să rămân/ pe noapte, ca orice drumeț obosit./ Dar n-a fost să fie. Cu ochi de stăpân// privind înspre mine, cu glasul răstit,/ îmi spuse hangița că nu pot să mân:/ ceasul odihnei – încă nu a sosit./ Și-am mers mai departe. De-atunci tot amân// odihnei visate să-i pun vreun soroc/ și iar îmi port pașii prin soare și ploi,/ ziua și noaptea, dintr-un loc în alt loc,// cu inima plină de-aromele moi/ ale vieții de azi – imens iarmaroc/ în care încape pustiul din noi. (Jidovul rătăcitor).
O vizită făcută de poet în România anului 1989 îi prilejuiește acest „Cântec de dragoste și de mânie” în fața imaginilor cutremurătoare ale unei țări devastate de un regim inuman:
Peste oraș plutește smogul urii/ și nimeni nu mai cântă/ și nimeni nu mai urcă./ Văzduhul duhnește a putregai./ E frigul care intră în oase, cenușiu,/ și oamenii cad, ca frunzele în toamnă,/ îngălbeniți de foame, fructe de prisos.// Peste câmpul înghețat în iarnă/ și-acoperit de trupurile celor căzuți/ florile nu mai răsar.// E liniștea-ncordată de dinaintea/ uraganului – / fulger de sfântă mânie.
Exprimându-se, deopotrivă, în forma riguroasă a sonetului sau în vers liber, Eran Sela reia uneori într-un vizibil spirit ludic, apropiat poeziei optzeciste, teme consacrate ale liricii românești, pe care le topește într-o formulă personală, cu vagi accente romantice sau simbolice. Sunetul de fond al poeziei sale este însă unul modern și el trădează un poet care se implică până la capăt – dureros, dar și cu o voluptoasă obstinație – în developarea fără menajamente a unei lumi cel mai adesea înstrăinată de esența ei umană, în care statutul de exilat perpetuu apare ca singurul adecvat.
Fidel ritmului său adânc, vor mai trece zece ani până ce poetul va publica cel de-al cincilea volum al său, Cruzimea detaliilor (București, 2010) și alți cinci până la apariția celui de-al șaselea, Sfera divizată (București, 2015), ambele considerate de confrații săi literari, critici sau poeți, drept culmi ale creației sale.