0.2 C
Giurgiu
joi, martie 30, 2023

Căciula de astrahan

În călătoriile mele prin stanurile din Asia...

Evenimentul în filosofie sau despre in/competența filosofilor în politică (II)

OpiniiEvenimentul în filosofie sau despre in/competența filosofilor în politică (II)

Cazul filosofului Martin Heidegger nu este unic; și alți creatori importanți au aderat la mișcările fasciste în perioada interbelică: Louis-Ferdinand Celine în Franța, D’Annunzio în Italia, Ezra Pound în Statele Unite, iar la noi Mircea Eliade, E.M. Cioran, Constantin Noica. Statutul operei unora dintre aceste personalități a fost afectat, fie și parțial, unele lucrări neputând fi publicate din cauza amprentei ideologice[1] fasciste. Heidegger, care a cunoscut furcile caudine ale comisiilor de denazificare, a avut grijă ca, atunci când a configurat conținutul volumelor care adună lucrările sale, să le pună pe cele ”controversate” în ultimele volume, în speranța că ”până atunci lucrurile vor lua un alt curs” care să-i facă afirmațiile acceptabile. Prezența ”Carnetelor negre” în ultimele volume nu este justificată de caracterul lor marginal sau, dimpotrivă, de unul concluziv, final. Este vorba mai curând, de o asumare a ceea ce a scris/gândit în toți acei ani, dar care nu putea fi, încă, făcut public.

Heideggerienii au încercat să-l apere presupunând că adeziunea la nazism a fost fie ”conjuncturală”, o ”slăbiciune de moment”, fie un rezultat al situației politice confuze de la începutul anilor 30 și că, totuși, la scurtă vreme, în 1934[2], el s-a îndepărtat, destul de ”discret”, de activitatea politică. Această îndepărtare nu ar fi fost posibilă decât pentru că Weltanschauung-ul lui Heidegger era incompatibil cu cel al naziștilor. În consecință, nu putem trage o linie de continuitate între opera filosofică heideggeriană și adeziunea lui politică. Această teză a fost subminată încă din anii 40 de mărturia unuia dintre cei mai apropiați[3] discipoli ai acestuia, Karl Lövith, care a fost printre primii studenți evrei ai lui Heidegger și un apropiat al acestuia după terminarea studiilor[4], cel puțin până la venirea naziștilor la putere, când a fost obligat să emigreze, la început în Italia, apoi în Japonia, și, în final, în Statele Unite. După război, de-abia, s-a întors în Germania. În tot acest timp, însă, a menținut un contact epistolar cu Heidegger.

În timpul șederii în Italia, ambasada Japoniei de la Roma, organizează un concurs de eseuri la care a participat și Lövith. În acest text, el relatează, printre altele, și o întâlnire cu Heidegger la Roma, în 1936, adică la doi ani după ”retragerea din politica activă” a acestuia. Filosoful american Richard Wolin a tradus și publicat acest fragment[5] și el stă la baza traducerii mele. Textul meu este un preambul și, eventual, un comentariu[6] la textul lui Lövith[7].

 

Ultima mea întâlnire cu Heidegger la Roma, 1936[8]

de Karl Lövith

În 1936, în timpul șederii mele la Roma, Heidegger a ținut o prelegere despre Hölderlin la Institutul de Cultură Germano-Italian. După aceea, m-a însoțit până la apartamentul nostru și a fost vizibil uimit de sărăcia mobilierului nostru. …

A doua zi, soția mea și cu mine am făcut o excursie la Frascati și Tusculum cu Heidegger, cu soția lui și cei doi fii ai săi, pe care îi îngrijisem adesea când erau mici. A fost o după-amiază însorită și m-am bucurat de această întâlnire finală, în ciuda unor rezerve incontestabile. Nici cu această ocazie, Heidegger nu și-a scos insigna Partidului de pe rever. A purtat-o pe toată durata șederii sale la Roma și, evident, nu-i trecuse prin minte că svastica nu era la locul său în timp ce își petrecea ziua cu mine.

Am vorbit despre Italia, Freiburg și Marburg și, de asemenea, despre subiecte filozofice. Era prietenos și atent, dar a evitat orice aluzie la situația din Germania și părerile sale despre aceasta, la fel ca și soția sa.

La întoarcere, am vrut să-l stimulez la o părere mai liberă despre situația din Germania. Am adaptat conversația la controversa din Neue Zuricher Zeitung și i-am explicat că nu sunt de acord nici cu  atacul politic al lui Barth [la adresa lui Heidegger] și nici cu apărarea lui Staiger, în măsura în care eram de părere că partizanatul lui[9] pentru național-socialism stă în esența filozofiei sale. Heidegger a fost de acord cu mine fără rezerve și a adăugat că conceptul său de „istoricitate” a stat la baza „logodnei” sale politice. De asemenea, nu a lăsat nicio îndoială cu privire la credința lui în Hitler. Subestimase doar două lucruri: vitalitatea bisericilor creștine și obstacolele în calea Anschluss-ului cu Austria. Era convins acum ca și înainte că național-socialismul este cursul corect pentru Germania; nu trebuia decât să „reziste” suficient de mult. Singurul aspect care l-a tulburat a fost „organizarea” neîncetată în detrimentul „forțelor vitale”. El nu a observat radicalismul distructiv al întregii mișcări și caracterul mic burghez al tuturor organizațiilor „Forță prin bucurie[10]” [Kraft durch Freude], deoarece el însuși era un mic burghez radical.

Ca răspuns la observația mea că erau multe lucruri pe care le puteam înțelege despre atitudinea lui, cu excepția modului în care putea să stea la aceeași masă (la Academia de Drept German) cu cineva ca Julius Streicher[11], el a tăcut la început. Apoi, oarecum stânjenit, a urmat justificarea… lucrurile ar fi fost „mult mai rele” dacă nu ar fi fost implicate măcar câteva persoane inteligente [Wissenden]. Și cu un resentiment amar față de intelectualitate, el și-a continuat explicația: „Dacă acești bărbați nu ar fi fost prea rafinați pentru a se implica, atunci totul ar fi diferit; dar, în schimb, acum sunt complet singur.” La răspunsul meu că nu trebuie să fii deosebit de „rafinat” pentru a renunța la lucrul cu cineva ca Streicher, el a răspuns: nu merită să-ți pierzi timpul cu Streicher, Der Sturmer[12] nu este altceva decât pornografie. Nu putea înțelege de ce Hitler nu a scăpat de acest tip – de care Heidegger se temea.

Aceste răspunsuri au fost tipice, căci nimic nu este mai ușor pentru germani decât să fie radicali când vine vorba de idei și indiferenți în practică. Ei reușesc să ignore toate Fakta individuale pentru a se agăța cu atât mai decisiv de conceptul lor despre întreg și pentru a separa „faptele concrete” de „persoane”. Într-adevăr, programul „pornografiei” [de exemplu, întruchipat în publicații antisemite precum Der Sturmer — trad.] s-a împlinit și a devenit o realitate germană în 1938[13]; și nimeni nu poate nega că Streicher și Hitler erau de acord asupra acestei probleme. În 1938, Husserl[14] a murit la Freiburg. Heidegger și-a dovedit „Admirația și prietenia” (termenii în care și-a dedicat lucrarea din 1927 [Sein und Zeit] lui Husserl) fără a irosi cuvinte de amintire sau de simpatie, publice sau private, rostite sau scrise.

Textul lui Karl Lövith arată destul de clar, credem, că în 1936, cel puțin, Heidegger era încă puternic implicat în politica nazistă, chiar dacă era timorat de agresivitatea unora dintre ”colegii de partid” și se considera ”singur”. Singurătatea despre care vorbea, ținea, după cum vom vedea din alte documente, mai curând de elitismul intelectualului mesianic decât de o atitudine dizidentă[15] asumată față de brutalitatea și criminalitatea regimului nazist. Lucrul esențial, însă, este mărturisirea lui Heidegger că ”istoricitatea”, un concept fundamental al concepției sale filosofice este cel care i-a determinat opțiunea către nazism. Cu alte cuvinte, Heidegger însuși își justifică opțiunea prin această afinitate între filosofia lui și ideologia nazistă.

[1] În special, antisemitismul.
[2] Când a renunțat la funcția de Rector al Universității din Freiburg.
[3] Dacă nu chiar cel mai apropiat.
[4] Nu voi intra în detaliile biografiei sale destul de agitate, nu din vina sa. Mă voi mărgini la a indica unele momente ale apropierii sale de familia Heidegger.
[5] New German Critique, No. 45, Special Issue on Bloch and Heidegger (Autumn, 1988), pp. 115-116
[6] Comentariile mele sunt în notele de subsol, pentru a nu se suprapune cu cele ale traducătorului american.
[7] Una din intențiile mele este de a publica documente necunoscute care pot da consistență unei discuții în cunoștință de cauză asupra angajamentului politic al filosofilor și asumarea acestuia.
[8] Traducere de Richard Wolin. Extras din Karl Lowith, Mein Leben in Deutschland vor und nach 1933 (Stuttgart: Metzier Verlag, 1986) 56-58.
[9] Adică al lui Heidegger.
[10] Comunitatea Național Socialistă Kraft durch Freude (KdF) a fost înființată la 27 noiembrie 1933 ca suborganizație a Frontului Muncii German (DAF) cu scopul de a îndeplini pretenția de totalitate a regimului nazist prin „stabilirea unei adevărate comunități de oameni și performanța tuturor nemților”.
[11] Un propagandist nazist și editor al publicației populare antisemite, Der Stürmer (vezi mai jos) (Nota lui Richard Wolin).
[12] Pe lângă propaganda antisemită virulentă, Der Stürmer publica pornografie, propagandă anticatolică, anticapitalistă și antireacționară, cu scopul de a penetra în clasele sociale inferioare. Adolf Hitler l-a sprijinit pe Julius Streicher în activitatea de publicare a ziarului și a insistat ca acesta să primească mijloacele necesare în acest scop.
[13] Trebuie să ne amintim că reflecțiile lui Lövith datează din anul 1940. Aluzia la 1938 este, fără îndoială, o referire la Kristallnacht, când propaganda antisemită a naziștilor s-a transformat într-o realitate sângeroasă și înfiorătoare (Nota lui Richard Wolin). Kristallnacht (Noaptea geamurilor sparte) a fost un pogrom anti-evreiesc organizat de trupele de asalt (SA) și de trupele SS cu participarea tineretului hitlerist și a civililor germani  în noaptea de 9–10 noiembrie 1938.
[14] Edmund Husserl, filosof german de origine evreiască, părintele fenomenologiei și cel care l-a promovat pe Martin Heidegger la începuturile carierei sale academice. A jucat un rol atât de important în conturarea concepției acestuia încât prima ediție a cărții Sein und Zeit i-a fost dedicată (vezi mai departe comentariul lui Lövith).
[15] Heidegger a fost destul de prudent, după 1934, adică după ”Noaptea cuțitelor lungi”, în urma căreia Ernst Rohm și alți lideri ai trupelor de asalt (SA) au fost asasinați la ordinul lui Hitler, pentru a nu apărea în această postură. Singurii contestatari au fost alți filosofi care încercau și ei să devină reprezentativi pentru weltanschauung-ul nazist.

Articole noi

Vezi si alte etichete:

Ultimele articole