Înainte de a trece la discutarea propriu-zisă a textelor heideggeriene din Carnetele negre, voi prezenta o scrisoare a filosofului german Karl Jaspers către Comitetul de denazificare al Universității din Freiburg, din 22 decembrie 1945[1]. Scrisoarea este un răspuns la o adresă a sus-numitei comisii către Jaspers, căruia i se solicita, la sugestia lui Heidegger însuși, o evaluare a activității sale în timpul conducerii național-socialiste și o recomandare privind situația didactică a acestuia în anii următori.
I
Înainte de a intra în analiza contextului acestei scrisori, câteva cuvinte despre autorul acesteia: Karl Jaspers (1883-1969), cu 6 mai mare decât Heidegger, dar care s-a orientat către filosofie mai târziu decât acesta, a nutrit aceiași pasiune intelectuală față de filosoful danez Søren Kierkegaard, unul dintre precursorii existențialismului. Cei doi s-au împrietenit în 1920 și pentru că nutreau același dispreț față de filosofii germani ai epocii, atașați neo-kantianismului și curentului romantic[2]. Ceea ce-l diferenția pe Jaspers de Heidegger era, totuși, spiritul pozitiv, având o formație de psihiatru și psiholog și înclinația spre tipologizare și abordare sistematică. Relația lor nu a funcționat foarte multă vreme, diferențele de abordare și de limbaj devenind tot mai evidente și mai supărătoare: Wolin consideră că prima lor neînțelegere reală a fost provocată de o critică aspră și lungă, în 1921, scrisă de Heidegger cu privire la lucrarea lui Jaspers din 1919, Psihologia concepțiilor despre lume, pe care a publicat-o 45 de ani mai târziu în Wegmarken. Jaspers a considerat criticile atât „nejustificate”, cât și sterile. Potrivit lui Jaspers, este probabil ca Heidegger să fi fost dezamăgit de eșecul acestuia de a urma cursul filozofic conturat de colegul său mai tânăr.
Jaspers, la rândul său, recunoaște că a reacționat oarecum rece la marea lucrare a lui Heidegger din 1927, Ființă și Timp. În 1922, Heidegger i-a trimis Jaspers câteva pagini pentru a citi despre o lucrare în curs. Jaspers le-a găsit ”incomprehensible” – în mare parte, se pare, ca urmare a încrederii exagerate a lui Heidegger în neologisme. Când cartea însăși a apărut în sfârșit în 1927, catapultându-l pe Heidegger pe scena internațională, Jaspers nu a părut interesat. El a găsit-o „neproductivă” (unenergiebig), în ciuda „strălucirii analizei puternice” (Autobiografia filosofică, p. 98).
Ceea ce va provoca ruptura dintre cei doi, cel puțin până la sfârșitul războiului, va fi acceptarea numirii ca Rektor-Fuhrer al Universității din Freiburg, în mai 1933[3], de către Heidegger și, câteva zile mai târziu, intrarea acestuia în rândurile partidului național-socialist. Jaspers, deși nu a părăsit Germania, a refuzat orice colaborare și compromis cu noul regim, preferând să fie marginalizat[4], în vreme ce Heidegger a inițiat un turneu de conferințe în universitățile germane – printre care și cea de la Heildelberg, conținutul acestora a constat într-un apel tipic pentru o reînnoire a sistemului universitar german conform ideologiei național-socialiste. Mai mult, Heidegger a anunțat că majoritatea profesorilor aflați în funcție nu s-au ridicat la înălțimea misiunii lor și că în zece ani vor fi înlocuiți de o nouă generație de profesori mai capabili din punct de vedere politic. Jaspers scrie că a asistat la conferință în tăcere, cu mâinile în buzunare, refuzând salutul nazist și restul ceremonialului. În aceste luni cruciale de tranziție în care a avut loc trecerea Germaniei de la democrație la dictatură, contactul dintre cei doi bărbați a fost ciudat și scurt. Jaspers povestește o astfel de întâlnire în care a adus în discuție problema evreiască; moment în care Heidegger și-a afirmat credința într-o „alianță internațională periculoasă a evreilor”. Pe un ton furios, Heidegger s-a plâns că sunt prea mulți profesori de filozofie în Germania și că ar trebui păstrați doar doi sau trei. La întrebarea lui Jaspers, „Atunci care?”, Heidegger nu a oferit niciun răspuns. În cele din urmă, când gazda lui l-a întrebat pe Heidegger cum se poate aștepta ca cineva atât de needucat (ungebildet) ca Hitler să conducă Germania, Heidegger a răspuns: „Nu este o chestiune de educație; să te uiți la mâinile sale minunate![5]”
Deși s-a retras din această funcție un an mai târziu, Heidegger a făcut o impresie deplorabilă, printre altele și prin aceea că l-a scos din Universitate pe Edmund Husserl, cel care-i fusese mentor și-l propusese ca succesor la catedră[6]. Hannah Arendt, într-o scrisoare din 1946, sintetizează perfect reacția multora dintre foștii prieteni și discipoli ai lui Heidegger la aflarea acestei atitudini: În ceea ce privește nota despre Heidegger[7], presupunerea ta despre scrisoarea (adresată[8]) lui Husserl este complet corectă. Știam că această scrisoare era o circulară și știu că mulți oameni au scuzat-o din acest motiv. Mi s-a părut întotdeauna că în momentul în care Heidegger era obligat să-și pună numele pe acest document, ar fi trebuit să-și dea demisia. Oricât de prost ar fi fost, era capabil să înțeleagă asta. Îl putem considera responsabil pentru acțiunile sale în această măsură. Știa foarte bine că acea scrisoare l-ar fi lăsat mai mult sau mai puțin indiferent pe Husserl dacă altcineva ar fi semnat-o. Acum ați putea spune că acest lucru s-a întâmplat în vâltoarea evenimentelor. Și probabil că aș răspunde că lucrurile cu adevărat ireparabile deseori – și înșelător – se petrec aproape ca niște accidente, că uneori dintr-o linie neînsemnată peste care trecem cu ușurință, fiind siguri că nu mai are nicio consecință, se ridică acel zid care desparte cu adevărat oamenii, cu alte cuvinte, deși nu am avut niciodată vreun atașament profesional sau personal față de bătrânul Husserl, vreau să-mi afirm solidaritatea cu el în acest caz. Și pentru că știu că această scrisoare și această semnătură aproape l-au ucis, nu pot decât să îl consider pe Heidegger drept un potențial criminal.[9]
După război, Jaspers va contura într-o scrisoare adresată Hannei Arendt, imaginea pe care o avea despre Heidegger: Am avut ceva corespondență cu Heidegger acum și aici. Îți voi arăta scrisorile atunci când ne vei vizita. Este total absorbit de speculația despre Sein (Ființă), pe care o scrie Seyn. Acum doi ani și jumătate experimenta cu ”existența” și distorsiona totul în jur. Acum experimentează mai serios și, iarăși, asta nu mă lasă indiferent. Sper să nu deformeze din nou lucrurile. Dar am îndoielile mele. Căci cineva cu un suflet impur – adică, un suflet care este inconștient de propria-i impuritate și nu încearcă constant să o elimine, ci continuă să trăiască în mod nechibzuit în mizerie – poate cineva care trăiește în acest fel de necinste să simtă ceea ce-i cel mai pur? Sau să aibă experiența unei revoluții imediate? – Mă îndoiesc foarte tare, dar nu știu. Ceea ce-i ciudat este că cunoaște ceva ce cu greu oricine ar putea consemna astăzi și că impresionează oameni cu rândurile sale. Forma este, să fim siguri, auto-interpretarea lui Sein und Zeit, așa cum și-a dorit dintotdeauna și face unul și același lucru.[10]
II
În 1945, Heidegger este supus cercetărilor procesului de denazificare și, în acest context, propune comisiei care-l cerceta să-i solicite lui Jaspers o evaluare a activității sale în timpul conducerii național-socialiste și o recomandare privind situația didactică a acestuia în anii următori, sperând, probabil, că acesta va avea o atitudine cât mai pozitivă. Anii aceia au fost cei mai grei pentru Heidegger: Freiburgul era în zona de ocupație franceză și autoritățile nu erau deloc ”înțelegătoare” cu foștii naziști, cu atât mai puțin cu un fost rector nazist. Bunurile imobile i-au fost confiscate, era în pericol de a pierde și biblioteca personală, de a fi dat afară din învățământ și de a fi judecat și condamnat la închisoare. A fost atât de deprimat de situație încât, se pare, a încercat să se sinucidă. Apelul la sprijinul lui Jaspers a fost însoțit și de o recunoaștere tardivă a ”comportamentul său nemilos” din timpul anilor naziști în scrisoarea din 10 martie 1945. Acolo mărturisește că nu a refuzat să-l viziteze pe Jaspers din cauza soției evreiești a acestuia din urmă, ci pentru că îi era „pur și simplu rușine”. Dar ”rușinea” nu a vizat și activitatea lui politică. La mai multe tentative de a obține de la Heidegger o mea culpa[11] publică, gest pe care Jaspers îl considera o condiție absolut necesară pentru revenirea lui Heidegger la catedră, tentative la care Heidegger a răspuns printr-o tăcere înverșunată, motivată, probabil, de disprețul pe care l-a manifestat pentru tot ceea ce, filosofic vorbind, excedează domeniul ”ontologiei Ființei”. Acest fapt explică de ce Jaspers a ales această soluție ”de mijloc” pe care o și justifică în această scrisoare. Ca și Jean-Paul Sartre, Jaspers era obsedat de semnificația etică a existențialismului[12], Heidegger a respins deschis un asemenea demers[13].
Desigur, Heidegger nu a acceptat pasiv decizia Comisiei de a-l scoate de la catedră. Hannah Arendt, în scrisoarea din care am citat pasajul anterior, consemnează faptul că, citez: Sartre mi-a spus mai târziu că la patru săptămâni (sau șase săptămâni) după înfrângerea Germaniei, Heidegger i-a scris unui profesor de la Sorbona (i-am uitat numele), a vorbit despre o „neînțelegere” între Germania și Franța și i-a întins mâna, într-o „reconciliere” franco-germană. Nu a primit niciun răspuns, desigur. Apoi, mai târziu, i-a scris lui Sartre. Poate știi de diferitele interviuri pe care le-a dat după asta. Nimic altceva decât minciuni patologice cu ceea ce cred că este un țipăt patologic clar. Dar asta e o poveste veche.[14]
III
Heidelberg, 22 Decembrie, 1945
Stimate domnule Oehlkers!
Scrisoarea ta din 15 decembrie mi-a ajuns astăzi. Mă bucur că chestiunea referitoare la domnul Gentner s-a rezolvat. Între timp, poate chiar v-a făcut vizita pe care o plănuia în drumul spre Paris, de unde ne așteptăm să se întoarcă în scurt timp.
Vreau să răspund imediat la întrebarea principală a scrisorii dumneavoastră. Datorită prieteniei mele anterioare cu Heidegger, este inevitabil să abordez chestiuni personale; nici nu voi putea ascunde o anumită părtinire în judecățile mele. Ai dreptate când te referi la afacere ca fiind complicată. Ca în orice lucru complicat, și aici trebuie să ne străduim să reduceți lucrurile la ceea ce este simplu și decisiv, pentru a nu rămâne prins în labirintul complicațiilor. Sper că nu vă deranjează dacă articulez separat câteva dintre punctele principale:
1) În afară de cazul prietenilor intimi, sperasem să pot păstra tăcerea. Aceasta a fost gândirea mea din 1933, când m-am hotărât, după teribila mea deziluzie, să rămân tăcut din loialitate față de amintirile bune. Acest lucru a devenit ușor pentru mine, deoarece cu ocazia ultimei noastre conversații din 1933, Heidegger a tăcut sau a răspuns imprecis în privința întrebărilor delicate – în special a chestiunii evreiești; și din moment ce nu ne-am mai văzut niciodată, în măsura în care nu-și mai continua vizitele obișnuite care se desfășurau de un deceniu. Până la urmă mi-a trimis publicațiile lui; după 1917-1918 nu a mai confirmat primirea materialelor pe care i le-am trimis. Acum speram mai mult ca oricând să pot să tac. Dar acum îmi cereți să îmi exprim opinia nu numai oficial în numele domnului von Dietze, ci și la cererea lui Heidegger. Asta îmi forțează mâna.
2) Pe lângă ceea ce este cunoscut public, sunt la curent cu o serie de fapte, dintre care două le consider suficient de importante pentru a le transmite mai departe.
La ordinul regimului național-socialist, Heidegger a prevăzut o scrisoare de evaluare privind [Eduard] Baumgarten[15] către Asociația Docenților [naziști) din Gottingen, a cărei copie mi-a parvenit cu mulți ani în urmă. În ea se găsesc următoarele propoziții: „În timpul șederii sale aici (la Freiburg), Baumgarten a fost orice dar nu național-socialist. După mediul familial și orientarea intelectuală, Dr. Baumgarten provine din cercul de intelectuali liberal-democrați din Heidelberg din jurul lui Max Weber. După ce a eșuat cu el l-a frecventat foarte activ pe evreul Fraenkel, care preda la Göttingen și recent a fost concediat de aici [din cauza legislației rasiale naziste care interzicea evreilor să intre în serviciul public]. Prin Fraenkel a aranjat o cazare în Gottingen. Hotărârea cu privire la Baumgarten, firește, nu poate fi încă definitivă. Există încă loc de mai bine din partea lui. Trebuie să existe o perioadă de probă adecvată înainte de a-i putea permite intrarea în sistemul național-socialist.” În aceste zile ne-am obișnuit cu mizeriile; în comparație cu acestea, este poate greu de înțeles groaza pe care mi-a provocat-o atunci când am citit aceste rânduri.
Asistentul lui Heidegger la departamentul de filosofie, dr. [Werner) Brock, era evreu, fapt necunoscut lui Heidegger la momentul numirii sale. Brock a fost nevoit să renunțe la funcția sa ca urmare a ordonanțelor național-socialiste. Conform informațiilor furnizate de Brock verbal, comportamentul lui Heidegger față de el a fost incontestabil. Heidegger i-a facilitat relocarea în Anglia prin recomandări favorabile.
În anii 1920 Heidegger nu era un antisemit. Remarcile complet inutile despre „evreul Fraenkel” dovedesc că în 1933 a devenit antisemit, cel puțin în anumite contexte. În ceea ce privește această întrebare, el nu și-a exercitat întotdeauna discreție. Acest lucru nu exclude posibilitatea ca, după cum trebuie să presupun, în alte cazuri antisemitismul să fi fost împotriva conștiinței sale și a simțului său de bunăcuviință.
3)Heidegger este o prezență semnificativă, nu prin conținutul unei viziuni filozofice asupra lumii, ci prin manipularea instrumentelor speculative. Are o aptitudine filozofică ale cărei percepții sunt interesante; deși, în opinia mea, el este extraordinar de necritic și se află la o distanță de știința adevărată (der eigentlichen Wissenschaft fern steht). El procedează adesea de parcă ar combina seriozitatea nihilismului cu mistagogia unui magician. În torentul limbajului său, el este capabil uneori, într-un mod clandestin și remarcabil, să pătrundă în miezul gândirii filosofice. În această privință, el este, din câte văd, poate unic printre filozofii germani contemporani.
Prin urmare, este urgent să sperăm și să cerem ca el să rămână în poziția de a lucra și de a scrie.
4) Astăzi, trebuie inevitabil să ținem cont de situația noastră generală în tratarea cazurilor persoanelor individuale.
Prin urmare, este absolut necesar ca cei care au contribuit la aducerea la putere a național-socialismului să fie trași la răspundere. Heidegger se numără printre puținii profesori care au acționat astfel.
Severitatea excluderii din pozițiile lor a numeroși bărbați care în adâncul lor nu erau național-socialiști este larg răspândită astăzi. Dacă Heidegger ar continua fără restricții, ce ar spune colegii săi care au fost forțați, au suferit în acele vremuri grele și care nu au acționat niciodată în numele național-socialiștilor! Realizarea intelectuală excepțională poate servi drept bază justificată pentru a facilita continuarea unei astfel de lucrări; nu, însă, pentru reluarea atribuțiilor de serviciu şi de predare.
În situația noastră, educația tinerilor trebuie gestionată cu cea mai mare responsabilitate. Libertatea totală de a preda este un scop dezirabil, dar nu poate fi realizat imediat. Modul de gândire al lui Heidegger, care mi se pare în esență neliber, dictatorial și incapabil de comunicare (communikationslos), ar fi astăzi dezastruos în efectele sale pedagogice. Pentru mine, modul de a gândi pare mai important decât conținutul judecăților politice, al căror caracter agresiv poate schimba cu ușurință direcțiile. Atâta timp cât în cazul lui nu are loc o renaștere autentică, una care ar fi evidentă în opera sa, un astfel de profesor nu poate fi pus în fața tineretului de astăzi, care, din punct de vedere spiritual, este aproape lipsit de apărare. Tinerii trebuie să ajungă mai întâi la un punct în care să poată gândi singuri.
5) Într-o anumită măsură, cunosc scuza personală că Heidegger era, conform naturii sale, apolitic. Național-socialismul pe care l-a îmbrățișat avea puține în comun cu național-socialismul existent. În această privință, aș atrage în primul rând atenția asupra remarcii lui Max Weber din 1919: copiii care se agață de roata istoriei sunt în pericol. A doua mea calificare: Heidegger cu siguranță nu a văzut puterea şi scopurile reale ale liderilor naţional-socialişti. Faptul că a crezut că poate păstra o independență de voință demonstrează acest lucru. Dar felul său de a vorbi și acțiunile sale au o anumită afinitate cu caracteristicile național-socialiste, ceea ce face greșeala sa de înțeles. El și ( Alfred) Baumler și Carl Schmitt sunt, printre ei, profesori foarte diferiți care au încercat să ajungă la o poziție de conducere intelectuală în cadrul național-socialismului. Degeaba. Ne-au făcut să avem (de partea nazismului[16]) capacități intelectuale reale și, prin urmare, au ruinat reputația filozofiei germane. De aici rezultă un aspect al naturii tragice a răului; aici, sunt de acord cu ceea ce observi.
O schimbare de convingere ca urmare a schimbărilor regionale din tabăra național-socialistă poate fi judecată în funcție de motivațiile care sunt parțial dezvăluite la momentul specific. [Anii] 1934, 1938, 1941 înseamnă etape fundamental diferite. În opinia mea, în scopul pronunțării unei hotărâri, o schimbare de convingere este aproape lipsită de sens dacă a rezultat numai după 1941 și are o valoare nesemnificativă dacă nu s-a produs radical după 30 iunie 1934.
6) În cazuri neobișnuite intră în joc reguli neobișnuite, tocmai în măsura în care cazul este cu adevărat important. Prin urmare, propunerea mea este:
- a) Alocarea unei pensii personale pentru Heidegger în scopul continuării muncii sale filozofice și publicării lucrării sale, pe baza realizărilor sale recunoscute și a așteptării că scrieri importante vor urma.
- b) Suspendarea din funcțiile didactice pe mai mulți ani. Ulterior, o reevaluare care se va baza pe publicațiile ulterioare și pe situația academică actuală. La acel moment ar trebui pusă întrebarea dacă poate fi riscată o restabilire completă a libertății anterioare de instruire; caz în care convingerile care sunt antagonice și periculoase pentru ideea de universitate pot câștiga acceptare dacă sunt reprezentate de cei care sunt apreciați din punct de vedere intelectual. Dacă ajungem în acest punct depinde de cursul evenimentelor politice și de dezvoltarea spiritului nostru public.
În cazul în care o astfel de hotărâre specifică în cazul lui Heidegger este respinsă, aș considera nedrept tratamentul preferențial în cadrul ordonanțelor generale.
Mi-am exprimat opinia cu o concizie plină de posibile neînțelegeri. În cazul în care doriți să aduceți această scrisoare în atenția lui Heidegger, vă dau permisiunea de a transmite punctele 1, 2, 6, precum şi de la punctul 3 paragraful, „Prin urmare este… a lucra şi a scrie”.
Te rog să mă scuzi pentru că m-am exprimat atât de scurt și de concis. Mai degrabă am fi discutat chestiunea împreună și apoi am fi clarificat lucrurile după ce ți-aș fi auzit părerea. Dar acum nu este posibil acest lucru.
Scrieți despre temperaturile de iarnă. Acestea sunt cu siguranță considerabil mai mari în Freiburg decât aici, deși și noi suferim. Dar până acum a fost ok. Atâta timp cât nu vine îngheț serios.
Salutările mele cele mai calde pentru tine și draga ta soție din partea soției mele și a mea,
Al tău,
Karl Jaspers
[1] În finalul prezentării voi pune traducerea integrală a acestei scrisori. Textul este preluat din antologia lui Richard Wolin, The Heidegger Controversy: A Critical Reader, MIT Press, 1998, pp. 144-150
[2] După cum consemnează Richard Wolin, citând din Autobiografia filosofică a lui Jaspers: ”Cu greu ne putem imagina satisfacția pe care am simțit-o de a putea vorbi serios cu cel puțin un membru al comunității filozofice”. Cei doi erau uniți în disprețul lor comun față de filozofia academică tradițională: „Amândoi am simțit că este sarcina noastră [de a aduce] o reînnoire nu a filozofiei în sine, ci a tipului de filozofie dominant atunci în universități”. (pp. 92-93)
[3] Fiind primul universitar care acceptă nazificarea universităților germane.
[4] Marginalizarea lui Jaspers s-a datorat în parte și faptului că soția lui era evreică.
[5] Philosophische Autobiographie, Piper, 1977, p. 101
[6] Soția lui Husserl i-a scris lui Elfride, soția lui Heidegger, descriindu-i situația financiară dificilă în care se afla familia, atât Husserl cât și fiul lui pierzându-și posturile de la Universitate. Scrisoarea de răspuns este un monument de cinism, Elfride răspunzându-i că sacrificiul lor este neînsemnat față de sacrificiul pe care-l fac partidul și poporul german pentru realizarea țelurilor lor mărețe.
[7] Este vorba despre argumentul lui Jaspers conform căruia Heidegger nu făcuse decât să aplice litera deciziei național-socialiștilor de a epura universitățile germane de profesorii de origine evreiască.
[8] Nota mea, P.K.
[9] Hannah Arendt către Karl Jaspers, 29 septembrie, 1949, vol. Correspondence, Harvest Books, 1993, scrisoarea 93, pp.141-142.
[10] Karl Jaspers către Hannah Arendt, Geneva, 1 sept 1949, op.cit., scrisoarea 92, pp.140-141.
[11] În acea perioadă, Jaspers lucra și publica două lucrări semnificative pentru noul curs pe care trebuia să-l ia viața universitară și Germania în acel moment: Ideea de Universitate și Problema culpei (Die Schuldfrage).
[12] În contextul Holocaustului și al apariției armelor de distrugere în masă (Hiroshima și Nagasaki).
[13] Scrisoarea despre umanism este exemplul cel mai clar al acestei atitudini, dar nu și singurul.
[14] Op.cit., p.143.
[15] Inițial, Heidegger a avut o părere foarte bună despre Baumgarten, care dorea să-și susțină docența cu Heidegger, în care vedea un strălucit reprezentant al adevăraților germani. Ulterior, după ce acesta și-a schimbat opțiunea, preferând un alt profesor, părerea lui Heidegger s-a schimbat. ”Recomandarea” pe care i-a făcut-o era, evident, rău intenționată și destinată să-l compromită. Date fiind conjuncturile, putea să-i pună în pericol și viața. Nu a fost singura ocazie în care Heidegger a comis un astfel de gest reprobabil.
[16] Nota mea, P.K.