În acest ”episod” mă voi ocupa de preambulul volumului din GESAMTAUSGABE[1], care include primul caiet păstrat[2]. Acest preambul este important pentru a decela atât intenția lui Heidegger relativ la scopul acestor notații, cât și ”metoda” pe care o folosește, respectiv modul în care trebuie citite ele.
Viziunea lui Heidegger asupra ”mersului” gândirii este opusă celei carteziene: gândirea nu operează algoritmic conform unui set de reguli axiomatice, fixate dinainte, ci, mai curând, ”euristic”, poetic. Sunt ”notații”, ”fulgurații”, ”rătăciri” pe cărarea croită de sălbăticiuni în desișul gros al ”pădurii” Ființei: scurte sclipiri, raze de soare ce găsesc o spărtură în desișul gros și ne luminează cărarea. Cu alte cuvinte, nu avem de-a face cu un discurs elaborat, ci cu scurte notații contextuale ”pe drumul gândirii”[3]. Această precizare nu este nesemnificativă, caietul punând-o pe prima pagină: ”Die Aufzeichnungen der schwarzen Hefte[4]/ sind im Kern/ Versuche des einfachen Nennens —/ kein Aussagen oder gar/ Notizen für ein geplantes System.” Însemnările caietelor negre sunt la bază încercări de simplă numire – fără declarații sau chiar (fără) note pentru un sistem planificat.[5] Avertizarea vine în prelungirea maximei care deschide publicarea Operelor: Wege — nicht Werke.[6]
Am putea spune că este un jurnal, dacă astfel nu am accepta, tacit, ideea că acest gen literar este secund în raport cu ”opera” publicată, atât ca importanță, cât și ca semnificație. În general, jurnalul este un accesoriu documentar, mai important pentru critici și biografi decât pentru cititori. Faptul că Heidegger le-a consacrat câteva din volumele finale ale Operelor, arată, cred, importanța pe care le-o acorda: nu este vorba de simple ”anexe” ci, pentru Heidegger, aceste notații înseamnă repere pe drumul gândirii, momente în care ”lumina” a străpuns clarobscurul pădurii, furnizând drumețului derutat indicii asupra direcției în care să se îndrepte. Drumul pe care-l parcurge gândirea este cel puțin la fel de important ca și scopul pe care-l urmărește[7]. Acest drum nu este liniar (”drumul cel mai scurt dintre două puncte” al matematicii), pentru că el nu este prestabilit de gândirea individuală, ci de ”Ființă”: gânditorul nu urmează o cale croită de el însuși, o ”autostradă”, sau un ”drum bătătorit de înaintași”. Distrugerea metafizicii reclamă părăsirea vechilor căi bătătorite și întoarcerea la punctul de plecare, la filosofia presocraticilor și aventurarea pe cărări neumblate, înfruntând nesiguranța și riscul. Pentru Heidegger, gândirea nu este o activitate ”domestică”, este o aventură în necunoscut, un risc, înfruntarea unor pericole și dificultăți, implică curaj și o hotărâre ”nestrămutată”, într-un cuvânt, o poziție eroică. Lucrul acesta este explicitat în motto-ul ales de Heidegger pentru acest jurnal.
Pe pagina următoare a volumului avem un motto, în limba greacă, πάντα γάρ τολμητέον[8], adăugat, se pare, de Heidegger în octombrie 1951, și o trimitere la locul citatului[9] din dialogul Theaitetos al lui Platon. Citatul face parte dintr-un dialog între Socrate și Theaitetos, care ajunge într-un punct dificil, Theaitetos fiind pus în fața unei false alternative, lucru cu care Socrate este de acord:”Raționamentul însă riscă să nu îngăduie ambele alternative. Totuși – căci trebuie îndrăznit orice[10] – ce ar fi, dacă am începe să nu mai avem rușine?” Dialogul dintre cei doi continuă după cum urmează: ” Theaitetos Cum? Socrate Voind să spunem ce fel de calitate are în fapt „a ști“! Theaitetos Și de ce e asta ceva nerușinat? Socrate Cred că uiți că toată discuția noastră de la început a fost o cercetare a științei ca din partea unora care nu știu ce anume este ea. Theaitetos Ba îmi amintesc. Socrate Nu pare atunci fără rușine[11] ca cei care nu știu ce e știința să arate în ce fel este faptul de a ști?”[12] Platon nu insistă asupra acestui imperativ, ci dezvoltă ulterior afirmația legată de încălcarea unei reguli (”ce ar fi, dacă am începe să nu mai avem rușine?”, ”Nu pare atunci fără rușine ca cei care nu știu ce e știința să arate în ce fel este faptul de a ști?”). Cu alte cuvinte, Socrate consideră că nu putem depăși paradoxul decât trecând de la o atitudine defensivă la una ofensivă, trecând la acțiune, având curajul, hotărârea, îndrăznind. Gândirea nu mai contemplă, nu mai ocolește dificultățile, întârziind căutând acea ”cale regală” către adevăr, ci trece la atac, înfruntă cu temeritate, lăsând la o parte orice prudență, necunoscutul. Trece la acțiune. Dialogul platonic nu insistă deloc asupra acestei idei, Platon fiind preocupat să critice/respingă teoriile eleaților și pe cele ale sofiștilor[13] conchizând, socratic, asupra faptului că ”știm că nu știm nimic”.[14] Pentru Heidegger, această aserțiune imperativă capătă un caracter concluziv pentru întregul dialog: nu putem depăși situația aporetică decât îndrăznind să căutăm un alt drum decât cele care ne-au condus la situația actuală.
De ce a rupt Heidegger acest imperativ de contextul în care-l afirmă Platon? Dincolo de nihilismul presupus de gestul depășirii/încălcării unei reguli[15], Platon, vizează norma ca normă epistemic-morală[16] (asociindu-i rușinea ca sancțiune). Heidegger mută discuția în alt context, ontologic, norma căpătând o greutate mult mai mare decât simpla prescripție morală. Dialogul lui Heidegger cu Ernst Jünger, ocazionat de eseul acestuia Dincolo de linie[17] ca și dubiile formulate de Heidegger în corespondența lor relativ la acest nihilism produs de nihilismul presupus de normă.[18] În sprijinul acestei interpretări vine și viziunea târzie a ”venirii unui nou zeu”, a ”evenimentului”(Ereignis): cu alte cuvinte, putem renunța la normele gândirii raționale (”calculatoare”), dar nu și la normă ca atare[19].
Cu alte cuvinte, apropiindu-ne de interesul nostru de a determina în ce măsură și cum a ajuns Heidegger de la preocupările de ontologie la politica nazistă, putem spune că demersul lui, ca și cel al lui Karl Marx[20], acordă revoluției[21] un sens care depășește cu mult sensul originar, astronomic[22], căpătând unul ontologic[23], fundamental. Revoluția heideggeriană este una conservatoare, orientată către întoarcerea în timp și căutarea unei alte direcții, de astă-dată autentice. Ținând cont de faptul că motto-ul este o adăugire târzie (1951), el arată că Heidegger vede în acest motto o maximă[24] a acestor notații, o concluzie a ceea ce este important și de reținut din ele: repere riscante în această revoluție necesară pentru depășirea crizei modernității. Cu alte cuvinte, acțiunea (revoluția) este imperativă, chiar dacă ea presupune riscuri, deoarece inacțiunea reprezintă un risc mult mai mare: perpetuarea crizei marcate de dominația gândirii calculatoare.
Revoluția lui Heidegger este, în plus, una națională, germană: criza gândirii europene nu poate fi depășită decât de poporul[25] care are instrumentul (limba) care să-i permită să realizeze această întoarcere la originea acestei gândiri, filosofia presocratică.
Alegerea acestui motto nu a fost ”un gând târziu”[26], ci el caută să exprime trăirile/gândurile dominante ale lui Martin Heidegger în toată această perioadă care a precedat ascensiunea nazismului și intrarea lui în lupta politică.
[1] Conținutul complet al paginii de gardă a volumului este GESAMTAUSGABE IV. ABTEILUNG: HINWEISE UND AUFZEICHNUNGEN BAND 94 ÜBERLEGUNGEN II-VI (SCHWARZE HEFTE 1931-1938) 3.
[2] Propriu-zis, primul caiet negru, dinainte de 1931, nu a fost găsit: după unii, el a fost pierdut, după alții, ar exista, dar nu ar fi în posesia moștenitorilor lui Heidegger.
[3] Această expresie metaforică este esențială pentru înțelegerea demersului heideggerian, în special în raport cu ”distrugerea metafizicii”, pe care el o înțelege ca distrugere a metodei raționale (calchiată pe modelul gândirii matematice), care se naște, precum Pallas Athena, direct din capul părintelui său, matură și gata de luptă. Ideea de drum, cum o vede Heidegger, trimite la cărările de munte, croite de animale, presupune o interacțiune continuă a gânditorului/călătorului cu peisajul pe care-l străbate și nu la șoselele cu sens unic ale autostrăzilor actuale.
[4] Primul rând este subliniat de autor. Am marcat cu ”/” capetele de rânduri din textul original.
[5] Traducătorul englez al volumului, Richard Rojcewicz, a optat pentru o variantă diferită, mai ambiguă: ”Înregistrările din caietele negre sunt, în principal, încercări de desemnare simplă – nu declarații sau chiar schițe pentru un sistem planificat”. Am introdus un ”fără” între paranteze pentru a sublinia faptul că negația afectează tot ceea ce urmează enunțării ei.
[6] Drumuri, nu opere.
[7] S-ar putea chiar presupune că acest drum este, potențial, infinit, că nu există un răspuns final, definitiv și că, de fapt, ceea ce contează este ceea ce rămâne: drumul parcurs. Sau, poate, că drumul parcurs este răspunsul la întrebarea-scop.
[8] Căci trebuie îndrăznit orice – traducerea românească, v. Humanitas, 2013, PLATON Theaitetos, trad. Andrei Cornea. Traducătorul englez a preferat „Căci toate lucrurile sunt de riscat.” (“For all things are to be ventured.”) o variantă care evită formularea normativă exprimată explicit de traducerea dlui Cornea, fără însă să o excludă: ”de riscat”. Martin Heidegger, Ponderings II-VI, Black Notebooks 1931-1938, Indiana U.P., 2016.
[9] Vgl. S. 19 und 132, Opera Platonis. Recognovil brevique adnotatione critica instruxit Ioannes Burnet. Clarendon: Oxonii 1900, Tomus I. Theaetetus. 196d2 Citatul face parte din secțiunea 196d-199c a dialogului care se ocupă de distincția dintre „a avea știința“ (în mod activ) și „a poseda știința“ (în mod pasiv). Greșim atunci când actualizăm o altă cunoștință decât cea necesară dintre cele pe care le posedăm în mod pasiv (cf. A. Cornea, op.cit., p.50).
[10] Sublinierea mea, P.K.
[11] Poate că termenul mai puțin ”tare” de ”sfială” (cu sensul de ”prudență”) ar fi fost mai potrivit. De altfel, dl. Cornea îl folosește în interpretarea semnificației dialogului (vezi op.cit., p.27).
[12] Citatele aparțin traducerii dlui Cornea, op.cit., pp.164-165.
[13] Andrei Cornea consideră că scopul dialogului ar fi de a prezenta maieutica ca metodă de cercetare/respingere a teoriilor filosofice și astfel un fel de preambul didactic la un alt dialog, Sofistul, unde Platon își prezintă propria teorie a ideilor, ca o depășire a situației aporetice din Theaitetos. (op.cit., p.24)
[14] ”Socrate Atunci arta moșitului afirmă că toate acestea s-au născut ca imagini goale și nedemne de a fi hrănite? Theaitetos Pe deplin! Socrate Prin urmare, dacă după acestea vei încerca să dai naștere altor cugetări, Theaitetos, datorită cercetării de acum vei fi însărcinat cu odrasle mai bune, în caz că le vei da naștere…”(op.cit., p.193, subl. Mea P.K.)”
[15] Acest lucru presupune relativizarea regulii, dispariția sancțiunii ca o consecință inevitabilă a încălcării.
[16] Fie și în sens epistemic, într-o etică a cunoașterii, prudența apare ca fiind mai rațională decât temeritatea. Dar prudența ne condamnă la inacțiune și la perpetuarea ignoranței. Dar, dacă suntem ignoranți, cum putem depăși ignoranța (cum putem cunoaște ceva) dacă nu avem curajul de a ne pronunța asupra a ceea ce nu cunoaștem?
[17] Heidegger i-a răspuns cu un eseu cu titlul Pe linie.
[18] Nihilismul normei a fost exprimat de Nietzsche în maxima ”Dumnezeu este mort”, ceea ce înseamnă că norma este lipsită de fundament ontologic, iar a doua formă de nihilism, asociată depășirii normei, este exprimată de Dostoievski în maxima ”Dacă Dumnezeu este mort, atunci totul este permis”.
[19] Aceste aspecte le voi trata pe larg cu altă ocazie.
[20] Dar și al întregii filosofii ”criziste” germane.
[21] Aici, anticipăm anumite notații din volum care dau temei acestor afirmații.
[22] Mișcarea completă pe orbită a unui corp ceresc.
[23] Din perspectiva unei ontologii a umanului, o schimbare radicală a condiției umane. La Marx, prin emancipare economică universală, la Heidegger prin întoarcerea poporului german la punctul de origine al culturii occidentale.
[24] O normă, ce se exprimă explicit în acel ”trebuie”.
[25] Într-un fel, poporul german (Volk) joacă, pentru Heidegger, același rol ca și proletariatul pentru Marx: emancipându-se, poporul german emancipează (cel puțin) gândirea europeană.
[26] O ”răz-gândire”, o îndepărtare de intenția inițială, atunci când a consemnat aceste notații.