15.2 C
Giurgiu
vineri, aprilie 19, 2024

Nicolae Barbu, candidatul care toarnă apă în vin (I)

1. Tulceanul Nicolae Barbu (originea i-a marcat...

Tașkent, tur de oraș într-o zi (II) Piața imamului Khast

Să continuăm turul ideal al orașului Tașkent....

Evenimentul în filosofie sau despre in/competența filosofilor în politică (VII)

OpiniiEvenimentul în filosofie sau despre in/competența filosofilor în politică (VII)

Voi marca astăzi o pauză în analiza Caietelor negre și, pentru că doresc ca anumite texte necunoscute sau ignorate la noi să devină accesibile, măcar fragmentar dacă nu se poate integral, vreau să facilitez accesul la un text relativ recent, din 1993, al lui George Leaman, dintr-o lucrare a sa care încearcă să contextualizeze atât concepția heideggeriană cât și receptarea ei. Deși este vorba de partea introductivă a lucrării, meritul acesteia este că ne oferă o privire clară, de ansamblu, asupra demersului și semnificației, ca și a necesității acestei duble contextualizări. Traducerea este din versiunea germană a cărții apărută inițial în limba engleză, Conceptual Misreadings: The US-Reception of Heidegger’s Thought. Pentru demersul meu, cartea este importantă pentru că se ocupă de acele ”lucrări filozofice pe care Heidegger le-a scris în perioada nazistă și care au fost revizuite sau ascunse după 1945. Pe viitor, aceste texte ar trebui interpretate numai după ce s-a clarificat originea ediției respective. Manipularea deliberată, motivată politic, a textelor în perioada postbelică este o problemă care abia acum a fost recunoscută în adevăratele ei dimensiuni și afectează întreaga filozofie germană.”

Autorul încearcă să stabilească o dreaptă măsură în evaluarea implicării politice a lui Heidegger răspunzând la următoarele întrebări: ”Au fost activitățile pro-naziste ale lui Heidegger atât de neobișnuite? Și dacă da, în ce fel? Sau erau poate în întregime tipice întregii bresle?” Răspunsul este căutat în compararea activității politice a lui Heidegger cu a altor filosofi din lumea academică germană prin creionarea unor ”scurte biografii ale filosofilor universitari care au activat în Germania în anii 1933-45 și ale celor care au emigrat în 1933-40” și compilarea unei ”liste care arată apartenența la NSDAP, NS-Lehrerbund, SA și SS” în rândurile filosofilor germani. Această privire de ansamblu, consideră autorul, ”va fi utilă cititorului german atunci când va analiza contextul politic și filozofic al lui Heidegger ca să înțeleagă mai bine munca filosofilor din perioada în cauză.” Leaman trage o concluzie metodologică pe care mărturisesc că o împărtășesc, anume că ”sensul politic specific pe care un text filosofic îl are la un moment istoric dat nu poate fi determinat decât prin plasarea lui în acel context”[1].

George Leaman, Heidegger im Kontext. Gesamtüberblick zum NS-Engagement der Universitätsphilosophen, Ed. Argument, Hamburg, 1993, Einleitung pp.9-16

Introducere

Cu această lucrare, am vrut inițial să corectez o serie de interpretări greșite care au contribuit la receptarea distorsionată a operelor lui Martin Heidegger în Statele Unite. Acest proiect a fost stimulat de publicarea cărții lui Victor Farias Heidegger et le nazisme (1987, germană 1989), care a reaprins discuția în întreaga lume. Într-o documentare detaliată, Farias a arătat cititorilor săi angajamentul politic al lui Heidegger și relația pe care acest angajament o are cu filosofia sa. Cartea lui are defecte, în unele pasaje face chiar greșeli grave. Cu toate acestea, el a reușit să pună noi accente în discuția filozofică despre sensul operei lui Heidegger. La rândul ei, investigația filosofică a lui Heidegger asupra istoriei ființei a fost plasată înapoi în contextul său istoric. O examinare atentă a acestui context are consecințe importante nu numai pentru înțelegerea noastră despre Heidegger, ci și pentru înțelegerea noastră a întregii filozofii produse în Germania în timpul celor doisprezece ani de dictatură nazistă. Ceea ce a ajuns să fie cunoscut sub numele de „polemica Heidegger” a ridicat de fapt întrebări metodologice generale care ne afectează înțelegerea istoriei filozofice germane recente.

În cele ce urmează, aș dori să arăt că o înțelegere precisă a filozofiei germane moderne nu este posibilă fără o înțelegere precisă a istoriei germane moderne. Dar mai întâi trebuie explicată procedura. Nu susțin că textele filozofice sunt doar produsul circumstanțelor lor istorice și sociale și nu au viață proprie; De asemenea, nu cred că un text filosofic există independent de contextul său. Urmându-l pe Pierre Bourdieu (1988b; cf. 1988a, 1988c), aș dori să arăt că pentru a înțelege istoria filozofiei trebuie să recunoaștem și că filosofia există în istorie. Acest lucru este deosebit de important atunci când citiți texte care pretind că au de-a face cu fenomene aparent presociale sau „metaistorice”. Lipsa contextului confirmă negația deja implicită a istoriei.

Desigur, s-a spus deja ceva despre contextul istoric al filozofiei lui Heidegger; dar teza mea este că aceste considerații sunt imprecise din diverse motive. În primul rând, printre aceste motive este ceea ce eu numesc Mitul. Potrivit acestui mit, care stă la baza multor presupuneri despre contextul istoric al filosofiei germane moderne în ansamblu[2], după venirea naziștilor la putere la 30 ianuarie 1933, nu a mai existat o filozofie adevărată. Adevărații filozofi fie au părăsit țara, fie au intrat în „emigrație internă” și s-au retras în refugiul apolitic al studiului filozofic. În consecință, și filosofia a devenit o țară ocupată, și ea ar fi căzut victimă nazismului și a încercat tot posibilul să se protejeze de evenimentele devastatoare în care s-a implicat fără nicio vină. Câțiva filozofi au devenit naziști (sau au fost filozofi înainte de a deveni naziști), dar nu au practicat o filozofie adevărată; erau propagandişti ai regimului. Pe de altă parte, acei filozofi adevărați care s-au alăturat organizațiilor naziste au făcut acest lucru pentru a-și proteja familiile sau colegii; au făcut-o pentru că trebuiau, nu pentru că ar fi fost pro-Hitler[3]. Ca toate miturile, aceasta este o ficțiune utilă, o poveste care ajută la reducerea temerilor de întrebări fără răspuns. Spre deosebire de alte mituri, însă, întrebările în joc nu sunt fără răspuns; nu li s-a răspuns doar pentru că majoritatea nu au fost niciodată întrebați. Este meritul lui Farias și al altora, precum Hugo Ott (1988) și Bernd Martin (1989), că au urmărit îndeaproape unul dintre cei mai respectați creatori de mituri; au arătat clar că nu a fost doar o chestiune de auto-amăgire, ci o înșelăciune conștientă, o minciună. Iar la o examinare atentă a documentelor istorice, mitul se dovedește a fi suma totală a nenumărate minciuni spuse de sute de filozofi și alți academicieni după război. Deși în anumite cazuri mitul pare să corespundă realității (și trebuie să existe astfel de cazuri pentru ca mitul să fie plauzibil), presupunerile sale trebuie confruntate cu realitatea și respinse.

Prima parte a cărții tratează aceste documente istorice. Sunt examinate carierele profesionale și politice ale tuturor celor 214 filozofi care au predat la cele 23 de universități din granițele anului 1937. Sunt furnizate informații despre cine a fost forțat să părăsească țara (sau cine a părăsit țara de bună voie), cine a fost promovat când, cine a fost activ politic în ce fel și ce interese filozofice urmărea.

Se va vedea că filosofia academică nu s-a încheiat în Germania în 1933. Dimpotrivă, profesia a înflorit în ciuda unor concedieri, pensionări forțate și emigrări. Devine clar că, cu excepția marxismului, nici o școală filozofică nu a fost interzisă în universitățile germane. De fapt, mulți filozofi au participat în forță la încercările de a reinterpreta tradiția filozofică într-un mod care a făcut-o utilă pentru imperialismul rasist. Și ceea ce este cel mai iritant: destul de multe dintre aceste eforturi au fost făcute la un nivel filozofic înalt. Opera lui Heidegger este unul dintre ele. În Statele Unite se presupunea în general că adevărații intelectuali nu au nimic de-a face cu „național-socialismul”; această presupunere este greșită și servește la sustragerea de la critică a operei filozofice motivate politic. Opera lui Heidegger a fost înțeleasă greșit în parte din cauza acestei presupuneri.

Lipsa cunoștințelor istorice nu a fost însă singurul obstacol în calea unei înțelegeri precise a contextului și conținutului filosofiei lui Heidegger. Heidegger însuși a fost o cauză a problemei, pentru că a denaturat natura implicării sale cu naziștii (minciuni pe care Farias, Ott și Martin au arătat că erau fabricate) și pentru că a decretat că scrierile filozofice importante nu au voie să apară decât mult după moartea lui. Beiträge zur Philosophie (Vom Ereignis) din 1936-38, care au fost descrise drept a doua sa lucrare filosofică majoră, nu au fost publicate în Germania până în 1989[4]. Și există cel puțin alte două lucrări majore care nu au fost încă publicate (cf. Thomä 1990, 761f). Multă vreme s-a crezut că scrisorile lui Heidegger aruncă mai multă lumină asupra dezvoltării gândirii sale între 1933-45; dar cele mai multe dintre aceste scrisori rămân sub cheie din motive cunoscute numai de executorii moștenirii. Pe lângă această cenzură de facto vine și manipularea deliberată a scrierilor și documentelor de arhivă disponibile.

După 1945, intelectualii care au susținut nazismul au încercat în general să șteargă urmele implicării lor. Este bine cunoscut faptul că Heidegger nu a fost singurul filosof care a folosit manipularea pentru a-și ascunde trecutul nazist, iar acest lucru mi-a fost confirmat și de Otto Friedrich Bollnow și Hans-Georg Gadamer.[5] În acest scop au fost folosite și alte metode. Sociologul și filozoful Hans Freyer, de exemplu, s-a asigurat că „înregistrările biografice sunt rescrise în lucrări de referință pentru a putea omite titluri compromițătoare precum Revolution von Rechts, Das politische Semester sau Pallas Athene” (Muller 1987, 367). Relațiile personale și-au făcut partea lor. „Prietenii care se cunoșteau unul pe celălalt foloseau paginile de artă ale marilor ziare pentru a-și șlefui imaginea unul altuia prin denaturarea scrierilor și acțiunilor anterioare.” (ibid.) Între cei care, la fel ca Heidegger, chiar și-au manipulat scrierile este inclus Arnold Gehlen, care a publicat primul ediția postbelică a operei sale principale Der Mensch (1950) fără referințele pozitive la naziști sau la Alfred Rosenberg (cf. Klinger 1989, 191; Muller 379). În timp ce Gehlen a reușit să republice scrieri precum Teoria liberului arbitru (1933) „din cauza caracterului lor „pur filozofic”” (Klinger 189, 191), texte în mod evident naziste și rasiste precum Der Staat und die Philosophie (1935) au fost complet suprimate.

Nu numai autorii, ci și bibliotecile și arhivele au schimbat cărți și documente. Ulfried Geuter (1980) a descoperit că copiile prelegerii de deschidere a lui Felix Krueger la Congresul psihologic de la Leipzig din octombrie 1933 (Krueger 1934) disponibile în diferite biblioteci din Berlin conțin texte diferite. În unele exemplare, pasajele compromițătoare din punct de vedere politic sunt lipite cu grijă cu fâșii subțiri de hârtie, astfel încât lectura necenzurată este posibilă doar dacă cineva a trezit suspiciuni și, în același timp, are la dispoziție o copie nealterată. Se poate considera că acesta este un caz izolat. Cu toate acestea, istoricul Bernd Martin a consultat documente despre relația lui Heidegger cu NSDAP în 1933 în Generallandesarchiv din Karlsruhe și a constatat că și ele au fost modificate în același mod (cf. Martin 1989, 213-219). Versiunea modificată a textului a fost folosită de ultimul secretar privat al lui Heidegger, Helmut Tietjen (unul dintre executorii săi), pentru a fundamenta „rezistența” lui Heidegger la naziști. Cu toate acestea, după cum notează și Martin, textul original demonstrează exact contrariul.

Acest tip de manipulare afectează nu numai documentele istorice, ci și manuscrisele originale arhivate în altă parte. Un caz la fel de flagrant a fost găsit în Arhiva de literatură germană din Marbach (cf. Sheehan 1988, 43). La aceste practici scandaloase, ale căror dimensiuni reale sunt încă necunoscute, se adaugă dificultățile întâmpinate de mulți cercetători atunci când încearcă să acceseze anumite arhive universitare, cum ar fi cea din Munchen. De fapt, aceste probleme echivalează cu o cenzură care ascunde în mod deliberat conținutul și contextul unei opere filosofice controversate.

În studierea textelor perioadei traduse în alte limbi, în special, filozofii ar trebui să fie conștienți de faptul că mai întâi trebuie să se răspundă la o serie de întrebări despre texte și autorii lor înainte de a se putea baza pe acestea în ceea ce privește conținutul lor. Nu este vorba despre ceea ce este ideologic in/acceptabil, ci despre oamenii de știință care nu colaborează fără să vrea la proiectul politic al altcuiva. Corectarea presupunerilor eronate cu privire la contextul în care au apărut textele filozofice ar trebui să ajute la eliminarea barierelor în calea înțelegerii, dar să nu susțină intenția cenzorului.

O înțelegere exactă a contextului istoric în care s-a dezvoltat filosofia germană în 1933-45 se dovedește ireconciliabilă cu credința adânc înrădăcinată că nazismul era ceva „nespiritual”. Trebuie să renunți la această credință dacă vrei să înțelegi mai bine nazismul. Spre deosebire de marxism-leninism, acesta nu a fost niciodată elaborat ca un sistem ideologic și nici nu a fost legat de o teorie politică coerentă (cf. Neumann 1984, 531-540). În cadrul NSDAP au existat mereu voci concurente care au încercat să definească „adevăratul național-socialism”: luptele lor nu au fost niciodată decise fără echivoc și nici nu au putut fi hotărâte fără echivoc. Cea mai cunoscută versiune a fost cea a ideologului șef al NSDAP, Alfred Rosenberg. Pentru el, slavii, sud-europenii, arabii și negrii existau doar pentru a furniza forță de muncă pentru o economie politică dominată de „arieni”. În partea de jos a acestei ierarhii se aflau evreii, pe care Rosenberg i-a considerat răspunzători pentru tot, de la răstignirea lui Hristos până la Revoluția din octombrie și înfrângerea Germaniei în Primul Război Mondial. În urma tezelor din pamfletul Secretele înțelepților din Sion, Rosenberg credea într-o conspirație mondială evreiască menită să cucerească lumea și să otrăvească moștenirea popoarelor „ariene”. Această conspirație poate fi contracarată eficient doar dacă evreii sunt identificați ca atare și separați de restul populației. Identificatorii de „evreu”, „german” sau „slav” erau biologici pentru Rosenberg, iar atitudinile personale erau irelevante în fața predestinării identității rasiale. Numai în acest sens „născut german” putea fi cu adevărat german, tradiția culturală sau politică nu joacă niciun rol.

La asta te gândești de obicei când vorbești despre nazism. Deoarece Heidegger nu a văzut biologia drept criteriu pentru cetățenia germană, se presupune rapid că nu era nazist. Cu toate acestea, acest lucru nu rezistă unui control mai atent. Căci versiunea lui Rosenberg a nazismului nu era nicidecum singura în circulație. „Opera principală a lui Alfred Rosenberg, Mitul secolului XX, nu a fost niciodată recunoscută oficial de către partid ca fiind prezentarea de bază a viziunii național-socialiste asupra lumii.” (Bollmus 1970, 9) O altă versiune, așa cum a fost propagată de filozoful Erich Rothacker[6], de exemplu, a presupus o ierarhie rasială la fel ca Rosenberg, dar a identificat membrii diferitelor rase într-un mod diferit. Astfel, biologia nu a determinat neapărat identitatea rasială; combinația corectă între puterea voinței și simțul misiunii spirituale a fost crucială.[7] Această versiune avea avantajele ei, nu în ultimul rând că putea justifica alianțele Germaniei cu națiuni precum japonezii, italienii, spaniolii și românii, popoare care nu se potriveau cu imaginea lui Rosenberg despre „oamenii arieni”. Versiuni similare au fost articulate de juristul Carl Schmitt și de sociologul Max Hildebert Boehm. Toate trei au fost atacate de susținătorii teoriei rasei biologice; totuși, toți trei au susținut (și au lucrat pentru) guvernul nazist.

În a doua parte, vreau să arăt că Heidegger a avut propria sa versiune de „Național-Socialism”, o versiune în care „germanitatea” era determinată de limbă, nu de biologie. Afirmația adesea repetată a apărătorilor săi că a înțeles „național-socialismul” ca însemnând ceva cu totul special, care nu are nimic de-a face cu nazismul real, se dovedește a fi banală, deoarece un număr mare de versiuni diferite au fost întotdeauna în circulație. Pentru Heidegger, dominația asupra altor popoare era justificată de presupusa afinitate dintre germană și greaca veche, care dădea germanilor (sau mai exact, unor filozofi germani) o poziție privilegiată în chestiunile de adevăr. Faptul că Heidegger a fost de fapt atacat de adepții lui Rosenberg i-a indus în eroare pe mulți interpreți, făcându-i să presupună că a fost o victimă a nazismului sau chiar i-a rezistat. Era, totuși, dacă folosim limbajul bisericesc, în cel mai rău caz un eretic, nu un necredincios; el aparținea ortodocșilor și nu era un simplu oportunist. Vreau să arăt că Heidegger nu ataca nazismul ca atare, ci mai degrabă o versiune anume a acestuia, o versiune despre care credea că nu are nimic de-a face cu ceea ce el numea „adevărul interior și măreția” (1953, 152)[8] Național-Socialismului.

Mulți interpreți au confundat detașarea lui Heidegger de a aplica simple criterii biologice pentru definirea „poporului” cu detașarea de politica „völkisch”; o confuzie care a făcut ca anumite versiuni ale nazismului să fie ignorate și să își poată găsi drumul în viața intelectuală postbelică fără comentarii sau critici. Heidegger a fost înțeles greșit pentru că nazismul a fost înțeles greșit și va trebui să se reconsidere acest lucru pentru a-l înțelege mai bine. Vreau să precizez că literatura existentă oferă de obicei doar două moduri la fel de nesatisfăcătoare de interpretare a angajamentului politic al lui Heidegger și aș dori să închei propunând o alternativă care se bazează pe informațiile istorice din partea I. Mă opun noțiunii că se poate înțelege specificul angajamentului politic al lui Heidegger pur și simplu citind scrierile sale. Voi compara acțiunile și argumentele sale politice cu implicarea nazistă a altor filozofi care au acționat și ca rectori ai universităților, arătând că Heidegger (spre deosebire de ceilalți) nu numai că s-a acomodat cu nazismul, ci și a căutat să inventeze o nouă versiune a acestuia. Nu sugerez în niciun caz că există o legătură necesară între proiectul ontologiei fundamentale și versiunea obișnuită a ideologiei naziste. Pe de altă parte, aș dori să arăt că afirmația lui Heidegger conform căreia angajamentul său politic se bazează pe filosofia sa (cf. Löwith 1953, 43-72 și 1989, 57) devine mai de înțeles dacă plasăm opera sa în contextul istoric.

O examinare a contextului istoric al operei lui Heidegger ar trebui să dezvăluie măsura în care edițiile postbelice ale textelor sale au fost manipulate. Cu toate acestea, un răspuns definitiv la aceste întrebări nu va fi posibil. După cum s-a menționat deja, acest lucru se datorează faptului că manuscrisele sunt inaccesibile pentru marea majoritate a cercetătorilor. Faptul că nu au fost făcute modificări neraportate poate fi doar confirmat și determinat cu certitudine comparând primele ediții sau manuscrisul cuvânt cu cuvânt cu edițiile postbelice. Anumite texte (cum ar fi Ființă și Timp) sunt suficient de sigure din punct de vedere filologic; în aceste cazuri se poate spune cu certitudine că nu au existat modificări esențiale în diferitele ediții.[9] Pe de altă parte, alte publicații ale lui Heidegger (în special textul prelegerilor sale susținute în perioada nazistă) ar trebui să fie verificate în continuare în raport cu manuscrisul. Până atunci, edițiile postbelice ar trebui folosite cu precauție. Prin urmare, am folosit primele ediții în cele ce urmează, în măsura în care acest lucru a fost posibil. În rest, mă bazez pe versiunea publicată în Gesamtausgabe.

Dacă cunoștințele istorice nu pot fi separate de conținutul argumentării filosofice, aceasta nu înseamnă în niciun caz că contextul și istoria textuală determină posibile reacții de la început. Dacă reacția provocată în cititor de text face parte din sensul său și dacă există întotdeauna o multitudine de astfel de reacții, atunci rezultă că orice schemă uniformă de interpretare trebuie respinsă. Scopul acestui studiu este de a înlătura unele concepții greșite comune pe care se bazează în mare parte interpretările; dar acest lucru nu este deloc echivalent cu obținerea unei certitudini absolute în interpretare. O mai bună înțelegere a controversei din jurul angajamentului politic al lui Heidegger ar trebui să promoveze diversitatea în receptarea operei sale. De asemenea, ar trebui să ajute cititorul să facă distincția între cei pentru care filosofia și filozofii sunt dincolo de bine și de rău (adică, ieșiți din istorie) și cei pentru care ei sunt implicați în aceleași conflicte sociale și politice, la fel ca toți ceilalți.

 

[1] Toate citatele fac parte din Prefața autorului la ediția germană a cărții.

[2] Exemple ale receptării din SUA sunt Moehling, K. A., 1972: Martin Heidegger and the Nazi Party. An Examination. Ann Arbor/Michigan, și Zimmermann, Michael, 1989: »The Thom in Heidegger’s Side: The Question of National Socialism«, The Philosophical Forum XX, Nr. 4.

[3] Comunicare scrisă de la Otto Friedrich Bollnow (30 septembrie 1990) și Hans Georg Gadamer (24 octombrie 1989) către autor.

[4] Cf. postfața editorială (1989, 511 și urm.). Heidegger nu este deloc singur în această privință, așa cum arată, de exemplu, The Struggle for Property a lui Alfred Baeumler. Acest text, scris în 1943/44, se află la Institutul de Istorie Contemporană din München și este sub cheie până în 2003 (vezi colecția A. Baeumler, ED-315, dosar 3).

[5] ”Referitor la schimbările ulterioare în noile ediții de cărți ale filozofilor germani apărute după război, în care acestea au șters ulterior urme de susceptibilitate la ideile național-socialiste: acestea există. Acest lucru ar trebui să fie examinat în fiecare caz individual, comparând condițiile”, a confirmat Otto Friedrich Bollnow. „Nu știu nimic despre o discuție înrudită.” (Scrisoare către autor din 30 septembrie 1990) „Este adevărat că unii autori… ulterior și-au schimbat puțin scrierea, au denazificat-o ca să spunem așa”, scrie Hans-Georg Gadamer.”Oricine este curios ar putea și poate determina schimbările prin comparații. Totul depinde de ceea ce a fost șters, dacă a fost o ajustare formală sau o eroare științifică gravă, sau dacă aparține categoriei cu adevărat proaste.” (Scrisoare către autor din 2 mai 1990)

[6] Conducătorul lui Jürgen Habermas (cf. Weber 1989).

[7] Cf. „Oficiul Ambasadorului Extraordinar și Plenipotențiar al Reichului German, angajații săi și efectele politice” în dosarul personal al ofițerului SS Lothar Kühne, Centrul de documente din Berlin, p.31f.

[8] Această remarcă a fost făcută într-o prelegere din semestrul de vară din 1935; Heidegger și-a schimbat contextul când a publicat pentru prima dată textul în 1953. Vom intra în asta în partea a II-a.

[9] În afară de ștergerea dedicației către Edmund Husserl în ediția a V-a a cărții Ființă și timp (1941).

Articole noi

Vezi si alte etichete:

Ultimele articole