În acest episod ne vom ocupa de starea de spirit a lui Heidegger în toată această perioadă tulbure și frământată, așa cum e ea reflectată de notațiile din Carnete. Pentru a înțelege semnificația demisiei, trebuie, cred, să înțelegem toată dinamica afectivă care l-a condus de la entuziasmul inițial la venirea partidului național-socialist la putere și începutul ”revoluției conservatoare”, decizia ”coborârii în agora”[1] și, în fine, asumarea eșecului din demisie. Nu cred că, în gestul acceptării numirii ca rector a fost vorba de oportunism, carierism, ca în cazul majorității membrilor Societății filosofice germane, care au trecut în rândurile partidului nazist, deși nu avuseseră deloc sau aproape deloc legături cu acesta[2]. Pe de altă parte, este important să determinăm amploarea și semnificația acestei demisii: este vorba, așa cum a încercat după război Heidegger s-o prezinte, drept o schimbare radicală de poziție, intrarea lui în ”tabăra rezistenților”, a criticilor nazismului sau ca un eșec personal?
Trebuie să înțelegem importanța pasului pe care l-a făcut: ieșirea din ”turnul de fildeș” al reflecției academice. Cu alte cuvinte, părăsirea unui spațiu familiar, prietenos, în care avea o poziție sigură și necontestată[3] . Acest spațiu ”de confort și securitate” era, el însuși, asaltat de schimbarea politică din jur: în notele lui Heidegger, vom vedea, există frecvent semnalarea acestei efervescențe politice și ambivalența pe care o naște în sufletul lui[4].
Heidegger este entuziasmat de victoria în alegeri a naziștilor în raport nu atât cu situația internă cât cu cea internațională:
Nota 1[5]: O voință popular-națională (volkisch) care se trezește miraculos pătrunde în marele întuneric mondial.
Nota 3 Unicitatea ceasului actual al lumii, un clopot în care filozofia germană ar trebui să lovească și să răsune.
Pentru el, victoria politică a nazismului, pe care el o vede în primul rând drept victoria lui Hitler[6] nu are numai sensul unei revanșe politice a unui popor învins, umilit și dezarmat de învingători care-și reafirmă ambițiile expansioniste, ci și, și mai ales, momentul favorabil de afirmare a supremației spirituale (filosofice) a poporului german. Heidegger privește evenimentele politice ale vremii din perspectiva ”istoriei Ființei”, prin această ”fereastră” pe care a construit-o el însuși și pe care o „dăruiește” poporului german drept semn al superiorității sale spirituale: Nota 5 Evenimentele poporului și ale statului se desfășoară în realitatea lor pentru a ataca cu atât mai tare, mai acut și mai prevăzător zvâcnirea fără rădăcini și fără rang a noii spiritualități — adică mai întâi să direcționeze realitatea trezită a Dasein-ului german către măreția lui ascunsă şi care așteaptă — în jurul căruia se desfășoară cea mai cumplită furtună[7]. Cu alte cuvinte, poporul german are nevoie de un temei spiritual în care să se înrădăcineze pentru a face față schimbărilor care se produc în plan mondial. Heidegger se vede cel care trebuie să facă legătura între elanul ”fără rădăcini” al nazismului (=realitatea deșteptată a Dasein-ului german) și ”măreția ascunsă” a Ființei ”care așteaptă”.
Heidegger realizează că posibilitatea de a face această ”mediere” între Dasein și Ființă, fie și numai în Universitate, este destul de redusă și că, prin urmare, este nevoie de o ”coborâre în agora”: Nota 7: Ceea ce este dificil și fatidic în munca noastră pentru universitate este că trebuie să acționăm în cea mai mare parte „vorbind” și toată aplicarea își pierde siguranța simplă în a trece prin natura aderentă și spongioasă a oamenilor care sunt cei la care trebuie lucrat aici.
Funcția de rector are avantajele ei: Heidegger nu renunță la siguranța oferită de spațiul academic, odată ce nu-l părăsește. Dimpotrivă, funcția îi oferă posibilitatea de a controla și decide structura și dinamica acestuia. Cu alte cuvinte, el are puterea de a-și aplica viziunea, ”fereastra” tuturor celor care îi sunt subordonați[8] și, astfel, de a contribui decisiv, la marea schimbare din viitor: Nota 2: Adevărata lucrare ar trebui să fie acolo – să pună încă o dată întrebarea Ființei – și să modeleze această întrebare în toată originalitatea și amploarea ei în destinul îndepărtat al epocii, pentru a lega cea mai secretă misiune națională a germanilor de marele început[9]. Pe de altă parte, însă, funcția îl face ”vizibil” în spațiul public, politic și el va deveni, curând, o țintă a criticilor celor care aderaseră de timpuriu la mișcarea nazistă. Dar ea îi permite să participe la viața politică ”înaltă”. Toate aceste sentimente amestecate se exprimă în nota în care consemnează decizia de a accepta numirea:
Nota 8: Îndemnat să preiau rectoratul, acționez pentru prima dată împotriva[10] vocii mele cea mai intimă. În acest cabinet, dacă se va ivi situația, voi putea cel mult să previn una sau alta. Pentru construcție – presupunând că mai este posibilă – lipsesc oamenii. Tonul acestei note este destul de reținut și de sceptic cu privire la succesul întreprinderii. Față de enormitatea demersului prezentat în notele precedente, pare că Heidegger este deja pregătit pentru un eșec. Desigur, cauza este lipsa de personal[11].
Începutul rectoratului este și el dominat de stări de spirit contradictorii: Heidegger pare energizat de puterea pe care i-o conferă noua poziție și devine un fel de copie în mic a Führerului:
Nota 9[12] Trebuie să fim mai siguri și mai supli în fiecare luptă. Ceea ce nu are succes este o doctrină; cu opoziția, strângeți șurubul!
Dorința de acțiune a lui Heidegger pare a fi provocată de absența unei reacții academice pe măsura ”revoluției conservatoare” din restul societății germane: această lipsă de reacție îi sugerează un „vid apăsător” care trebuie eliminat ”fără cruțare”. Heidegger adoptă, fără probleme, limbajul răsturnat al călăului, care-și percepe actele de cruzime drept ”sacrificii” în realizarea scopului final.[13]
Pe de altă parte, însă, Heidegger pare derutat de lipsa oricărui plan de perspectivă, de finalitate a acțiunii ”revoluționare” pe care trebuie s-o desfășoare ca rector: Nota 13 Fără programe, sisteme, teorie și, a fortiori, nicio „organizare” goală. Nota 15 accentuează această incertitudine provocată de lipsa unui plan, a unui scop constructiv: Momentul mondial al istoriei noastre; hotărârea acelui moment. Nu suntem capabili și nu vrem să calculăm viitorul sau chiar să știm ce urmează. Dimpotrivă, trebuie și vrem într-adevăr să ne creăm din nou viitorul și, prin urmare, întreaga noastră temporalitate – noul curaj. ”Noul curaj” exprimă, de fapt, teama lui Heidegger în fața incertitudinii provocate de acest nihilism asumat: În schimb, pentru a crea actualul, apropiatul, posibilul – nu pentru a te sustrage actualului – acesta este noul curaj pentru destin ca formă de bază a adevărului.
Decizionismul promovat și asumat de regim este lipsit de finalitate constructivă, este hotărârea de a distruge: Nota 30 o spune deschis: Avem nevoie de o nouă constituție universitară – care să asigure conducerea politică intelectuală – și de ce? Nu pentru a „reconstrui” și revopsi ceea ce există, ci pentru a distruge universitatea. Dar acest „negativ” este doar o activitate atunci când își asumă sarcina educării unei noi generații. O astfel de constituție ar fi inutilă și dăunătoare dacă s-ar dori să fie folosită pentru a menține status quo-ul și doar să o „ajusteze” la vremuri.
Ar fi un mijloc de luptă dacă singurul scop ar fi de a deschide calea pentru noua generație și adevărul ei și de a transmite tradiția autentică.
Actuala universitate este doar un loc de cazare improvizat.
Această distrugere a universității este corolarul politic al ”metapoliticii” în care s-a metamorfozat filosofia (lui Heidegger): Nota 29 Sfârșitul „filozofiei”. —Trebuie să-i punem capăt și astfel să pregătim o cu totul alta — o metapolitică[14]. În consecință, schimbarea în știință.[15]
În această ”agitație cotidiană[16]” distructivă și haotică, sigurul reper și element de stabilitate, pentru Heidegger, pare să fie aderența la Dasein-ul german: Nota 18 În cele din urmă: încorporat în responsabilitatea comună creatoare a adevărului Dasein-ului național-popular [völkisch]. Acordul de bază[17].
Astfel, pentru Heidegger distrugerea instituțiilor politice democratice[18] este corolarul distrugerii metafizicii pe care el însuși o promova și care l-a apropiat de ”revoluția național-socialistă”. Pentru a compensa acest elan distructiv fără scop, Heidegger înscrie revoluția nazistă într-o mișcare istorică multimilenară: Nota 42 Dacă Dasein-ul german este măreț, atunci el are mii de ani înainte – suntem obligați să-l gândim înainte verbal – adică pentru a anticipa apariția unei ființe cu totul diferite și pentru a-și pregăti logica pentru aceasta.[19] , iar filosofia lui are rolul de a „gândi” măreția acestui Dasein. Două note anterioare, 25 și 26, încearcă o justificare din perspectiva ”metapoliticii” heideggeriene a rolului național-socialismului în această devenire multimilenară a Dasein-ului german: Nota 25 Național-socialismul este o putere reală în devenire doar dacă mai are ceva de ascuns în spatele la tot ceea ce face și spune – și lucrează cu o viclenie puternică, pe termen lung. Dar dacă prezentul ar fi deja ceea ce s-a realizat și dorit, atunci ar mai rămâne doar teama de decădere. Cu alte cuvinte, singura modalitate de a evita „criza Occidentului”[20] este această absență de plan și această ”fugă înainte”: evitând realizarea unui plan, se evită stagnarea și, astfel, ”teama de decădere”. Cercul ”progres-stagnare-decădere” este, astfel, rupt. Motivul ”secretului”, al ”vicleniei”, sugerează ideea unei doctrine naziste ”ezoterice”, destinată „elitei”, care să dea un sens acestei ”revoluții multimilenare”[21]. Dar Heidegger a fost atras tocmai de decizionismul orb și nihilist al nazismului: Nota 26 Național-socialismul nu a căzut din cer ca un adevăr gata făcut, etern – luat în acest fel, devine o aberație și o nebunie. Așa cum a devenit, el însuși trebuie să devină și să modeleze viitorul – adică să facă un pas înapoi ca structură înaintea lui.[22] Această ambiguitate a nazismului reprezenta, pentru el, speranța de a și-l putea apropria, de a-i da o ”coloratură” heideggeriană, funcționând ca un fel de ”conștiință de sine” a acestuia.
În concluzie, putem spune că starea de spirit a lui Heidegger, înainte de acceptarea funcției de rector este destul de eterogenă, un amestec contradictoriu de entuziasm, scepticism și disperare.
=====================
[1] Acceptarea funcției de rector.
[2] Este cazul, de exemplu, al filosofului Nicolai Hartmann sau cel al antropologului Arnold Gehlen. Primul și-a continuat activitatea fără să adere la ideologia partidului, în vreme ce al doilea, și-a republicat după căderea nazismului, lucrările scrise anterior, omițând pasajele ”compromițătoare”. Cu alte cuvinte, în primul caz, avem de-a face cu un angajament politic pur formal, exterior activității intelectuale, în vreme ce în al doilea angajamentul este materializat parțial de asimilarea cel puțin declarativă a unor teme naziste, dar care nu afectează ”fondul” teoretic.
[3] Aceea, după spusele Hannei Arendt, de ”rege ascuns al filosofiei”.
[4] Heidegger pare o replică reală a personajului din romanul Orbirea a lui Elias Canneti, sinologul ce este expulzat din ”lumea în cap”, pentru a a ajunge în ”lumea fără cap”.
[5] Din toamna anului 1932, op.cit., pp. 109-110.
[6] Vezi nota 10 Marea experiență și fericire pe care Führer-ul le-a trezit la o nouă actualitate, dând gândirii noastre cursul și impulsul corect. Altfel, în ciuda întregii minuțiozități, ar fi rămas pierdută în sine și și-ar fi găsit doar cu greu drumul spre eficiență. Existența livrescă s-a încheiat.
[7] Ideea romantică a ”furtunii” (Sturm) apare, după cum vom vedea, și în discursul rectoral, în traducerea, discutabilă, cred, a unui pasaj din Platon.
[8] Rectorul devine, de facto, un mic Führer al Universității.
[9] Pentru Heidegger, schimbarea, în plan spiritual, nu poate fi decât printr-o întoarcere la filosofia presocraticilor, adică pe concentrarea pe unitatea și unicitatea existenței, adică la problema Ființei. Politic vorbind, acest lucru se realizează prin afirmarea superiorității spirituale a poporului german, care va scoate Occidentul din criza prin care trece și, astfel, va reunifica, ”de sus”, Ființa.
[10] Nu este vorba de falsă modestie: Heidegger, dacă acceptăm imaginea construită de Hannah Arendt în Vulpea Heidegger, a unui mic răpitor (vulpe) care se ascunde în capcana pe care le-o întinde victimelor, avea o nevoie aproape patologică de siguranță: în timpul primului război mondial fusese clasat din cauza unor palpitații pe fond emoțional. În timpul celui de-al doilea război, a fost obligat să muncească în spatele frontului. Deși foarte orgolios, era foarte sensibil la atacuri și critici, fapt ce l-a făcut să evite să-și facă publice opiniile nefavorabile sau polemice. Carnetele, însă, consemnează, fără ezitări, păreri extrem de critice chiar și față de colegi apropiați (vezi cazul lui Karl Jaspers).
[11] Vom discuta în altă parte, concepția lui Heidegger despre singurătatea liderului. Ea nu este conjuncturală, ci constitutivă. Vezi Nota 14 Întâlnirea solitarilor se poate întâmpla doar în singurătate.
[12] Op.cit., pp.111-112.
[13] Nota 11 Necruțător în vidul apăsător, suplu și schimbător în căi și arme.
Nota 12 Noua universitate va sosi doar dacă ne sacrificăm pentru ea; acesta este soarta noastră, chiar dacă doar pentru a ne forma o imagine prealabilă despre ea pentru noi înșine. Dincolo de prețiozitatea exprimării, Heidegger pare că adoptă atitudinea clasică a birocratului: „necruțător” cu subalternii, oportunist („suplu”) cu superiorii.
[14] Vezi și nota 32.
[15] p.115-116
[16] vezi nota 17.
[17] Vezi și Nota 19: Misiunea — dacă tocmai aceasta ar fi misiunea: impunerea deplină și prima propunere a noii esențe a adevărului?
[18] Numirea lui Heidegger însuși ca rector este un semn al ”noii ordini” naziste, el nu a fost ales de corpul universității, ci numit de guvernatorul/Führerul landului. El nu mai este un ”primus inter pares”, conducerea ”colegială” este anulată, el este un ”Führer”.
[19] pp.119-120
[20] Temă care a obsedat filosofia germană din a doua jumătate a secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea și care l-a condus pe Heidegger însuși la ideea distrugerii metafizicii și a întoarcerii la presocratici.
[21] Heidegger s-a dorit creatorul acestei doctrine ezoterice, care corespundea și spiritului școlilor filosofice presocratice, care să fie adoptată de elita nazistă. Indiferența lui Hitler și respingerea vehementă a filosofilor naziști l-au dezamăgit, dar ermetismul lucrărilor ulterioare pare să confirme ideea că această intenție nu l-a părăsit vreodată.
[22] pp.114-115.