După o zi și jumătate de festival, timp în care am urmărit cu multă curioazitate toate reprezentațiile despre care am vorbit anterior, atât de atent încât acum aș putea să descriu cu lux de amăninte structura formală repetitivă de tip generativ și vestimanetația fiecărui trib, am rezervat o altă zi unei drumeții în două sate papuașe, Suroba și Kumujima, pentru a-i vedea acasă la ei. Am parcurs cu autoturismul de teren drumul până în aproprierea primului sat, apoi am continuat pe jos, din primul sat în cel de-al doilea am ajuns tot pe jos, iar după ce l-am vizitat pe al doilea am ieșit la un drum de acces unde ne așteptau automobilele Toyota.
Drumeția merită povestită pentru multe motive, ca organizare, peisaj, locuri și oameni. La puțin timp după ce am urmat în urcuș ușor o potecă am fost întâmpinați de un mic grup de localnici, liderul lor fiind un bătrân sprijinit într-o suliță. El ne-a dat binețe, după care am pornit la drum însoțiți de călăuzele noastre. Erau doi bărbați și două femei, una dintre femei purtând pe umeri un copil. Rolul lor nu era doar să ne arate drumul, ci și de a ne ajuta atunci când aveam de trecut prin zone mai dificile, așa cum erau numeroasele podețe peste pârâuri. Dacă cursul de apă era mai lat, atunci podețul era amenajat cu o balustradă de care te puteai ține, dacă era însă îngust, atunci era fixată o bârnă între cele două maluri și trebuie să o treci dintr-un pas sau doi. Însoțitorii noștri erau oricând gata să ne dea o mână de ajutor, coborau în apă și ne ofereau sprijinul pentru a trece dincolo. Așa am trecut peste numeroase șanțuri sau zone norioase, cu ei pe post de punct de sprijin. A fost impresionantă această disponibilitate și mi-am dat seama, că, într-un fel, ei vedeau în noi niște persoane neputioncioase, venite dintr-o lume în care viața se trăiește altfel. Eu nu am avut nevoie de ajutorul lor, încă sunt zdravăn și bine antrenat, dar am încercat să înțeleg ce era în mintea lor și cum ne priveau.
Cele două sate se află într-o zonă depresionară cu vegetație deasă în valea Baliem, așa că nu puteai vedea prea departe pe orizontală, dar puteau fi văzute culmile muntoase din jur. Când am ieșit în zone deschise, acolo unde sunt culturi agricole, am fost în bătaia unui soare blând și foarte plăcut. Dar și mai mult m-a impresionat aerul pe care l-am respirat acolo la peste 1400 de metri, un aer atât de curat, că aproape îi simțeai gustul pe limbă atunci când nările se cabrau nesătule. Asta ca să ne dăm seama cât de murdar și de poluat este aerul pe care îl respirăm la noi, în lumea civilizată. Am simțit asta de dimineață, câci m-am trezit încărcat pozitiv, puternic și dominat de o stare de confort. De unde putea veni acea stare dacă nu de la aerul respirat?
Am traversat zone în care triburile au amenajat culturi agricole și au făcut canale de irigație. Sunt un fel de ferme de subzistență în care cel mai mult este cultivat cartoful dulce. De asemenea, am văzut culturi de palmier sago și de taro, o plantă rădăcinoasă. Dintre animale, porcul este cea mai importantă sursă de carne. Așa se explică de cei ei sunt prezenți și tranzacționați în numeroase ritualuri culturale, de la căsătorie, când porcii sunt dar de nuntă, la prestigiul în comunitate, cel care deține mai mulți porci ocupând un loc mai înalt în ierarhia socială.
Ajungem la primul sat. Este mic ca dimensiuni, asemenea unui cătun compact, cu cele câteva case înconjurate de un gard protector, fiind doar o poartă de intrare în incinta satului. Firește, casele sunt construite din materialele naturale aflate la îndemână, adică au o structură din lemn, iar pereții și acoperișul sunt structuri vegetale construite astfel încât să permită scurgerea apei de ploaie. Mobilierul este minimal, doar un loc de dormit și obiecte din lemn utile pentru prepararea hranei. Focul este în mijlocul curții și are mai multe funcții, firește, prepararea hranei, dar și spațiu de întâlnire în jurul lui, ori mijloc de îndepărtare a țânțarilor. Acest mod de locuire este și o expresie a coeziunii și a ordinii sociale a tribului, cu case separate pentru femei și copii, cu o casă separată, individualizată, pentru șef, așezată în partea opusă intrării, precum și o casă cu rol de bucătărie. În al doilea sat, Kumujima, asistăm și la prepararea hranei, cu fierberea unui fruct, descojirea lui și separarea tuturor elementelor trebuincioase.
Intrăm în discuții minimale cu cei câțiva locuitori, le dăm cadouri, dar nimic nu are succesul țigărilor. Au adoptat repede acest viciu, tot așa cum l-au adoptat la un moment dat și pe cel al mestecării betelului. Peste tot vezi pete roșii, nimic altceva decât betelul mestecat pe care îl scuipă. Betelul este amestecat cu var, ceea ce le distruge gingiile și le produce probleme stomatologice grave.
Bărbații își poartă mândri apărătoarele și au câteva expuse la vânzare pentru doritori. Marta, după ce șoptește un „Ioi!” admirativ, este prima care se dovedește interesată, venindu-i ideea să ia una pentru soțul ei, aflat acasă, făcându-i astfel o surpriză neașteptată și originală. Îmi dau seama de o diferență culturală între ei și noi. La noi, în Europa, cultul fecundității este asociat încă de la primele reprezentări străvechi, așa numitele statuete Venus, cu pântecul femeii, pe când ei mizează pe organul sexual masculin. Vorbesc despre asta cu Ruslan, el traduce unui bărbat și acesta are o replică de ținut minte. Face un gest de negare foarte hotărât arâtând spre femeia de lângă el și ceea ce spune ar fi traductibil prin asta: „Nu ea este începutul, ea doar naște. Eu, spune el arătând spre organul pus în teacă, sunt începutul începutului, eu sunt semănătorul, eu sunt creatorul!”
Femeile au amenajat între timp pe pături așezate pe pământ un stand de vânzare unde sunt expuse tot felul de produse de artizanat, de la coliere la statuete din lemn. Cumpăr mai multe statuete minuscule care înfățișează războinici, gândul meu fiind unul de generozitate, chiar dacă nu aveam mare trebuință de ele, de fapt, le-am luat pentru a le dărui. Plecăm după ce le lăsăm ultimele pachete de țăgări pe care le mai aveam și facem o fotografie de grup. Plătim pentru ea. Mă bucur, căci sunt sigur că PIB-ul acelui sat papuaș s-a dublat în ziua vizitei noastre.
Este evident, turismul a deformat formele de viață ancestrale ale acestor triburi, le-a falsificat și le-a dus departe de autenticitatea originară. Sunt conștient că ceea ce am văzut este un fel de produs turistic, dar, în același timp, îmi dau seama că acesta-i cercul vicios din care nu putem ieși. La altă poveste nu avem acces, să ne mulțumim cu această experiență așa cum a fost ea, pentru a o trăi pe cea autentică ar fi însemnat ca noi să fi fost cândva papuașii.