Am ajuns la Sofia duminică seară, pe 16 martie, după ce am trecut cu bine, cu ajutorul computerului de bord și a poiecției 3D de pe prabriz, printr-o ploaie torențială în zona muntoasă din apropiere de capitală. Practic, ploaia ar putea fi descrisă ca un fel de cortină de apă căzută din ceruri și care redusese vizibilitatea aproape de zero.
Imediat după parcarea autoturismului într-o parcare subterană în care coborai cu un lift special, am ieșit nerăbdător la o plimbare prin centru pentru a lua pulsul orașului. După câteva minute, ghidat de o muzică populară pe care o auzeam în noapte, am ajuns în piațeta din fața Teatrului Național „Ivan Vazov”, unde am descoperit un grup de tineri care dansau prinși în horă pe cântece populare bulgărești. Lângă difuzoare flutura și un drapel al Bulgariei, semn suplimentar al etnicității dezlănțuită artistic prin hora care se ținea după muzică. Câteva tinere îmbrăcate în costume naționale știau cel mai bine pașii, iar ceilalți le urmăreau cu atenție pentru a prinde ritmul. Am vorbit cu cineva de pe margine și am aflat că evenimentul are loc de câțiva ani în fiecare weekend, că a început în timpul pandemiei, când se prindeau în horă fără a purta mască, și că între timp a primit și un nume, i se zice „Horotecă”. L-am identificat și pe organizator, un domn stăpân pe situație, și care s-a bucurat că are ocazia să stea de vorbă cu „frații români”. Am aflat de la el că horoteca este acum pentru cei ce participă la ea un simbol al dorinței de a păstra tradițiile naționale într-o lume care se globalizează și care îi nivelează pe oameni, ducând la pierderea a tot ceea ce este specific unui popor. Deși era ușor de sesizat în discursul său și un impuls autarhic și antieuropean, am căzut de acord cu el că tradițiile trebuie păstrate și că Europa trebuie să rămână una a diversității culturale.
Următoarele trei zile au fost dedicate unei conferințe filosofie pe tema relației dintre înțelegere și cunoaștere în știință, ficțiune și artă. Eu am vorbit despre înțelegerea ochiului suprarealist pornind de la picturile și desenele lui Victor Brauner. Ipoteza mea este că suprarealismul propune o critică puternică a realismului reprezentațional tradițional și că ochiul suprarealist înseamnă suprimare, autonomizare și sublimare. Sunt sigur că cine îl știe pe Brauner cu opera lui cu tot va înțelege îndată interpretarea mea. Dar nu despre această conferință la care au participat balcanici și americani vreau să vă povestesc, ci despre alte întâmplări și gânduri.
A doua zi am avut o surpiză la resturantul la care am mers să luăm prânzul. M. m-a provocat să încerc o ciorbă de burtă, prezentând-o ca pe o noutate gastronomică, fără să știe că ciorba de burtă este la noi una dintre mâncărurile naționale de care suntem îndrăgostiți pe viață. Am fost curios să o încerc, să aflu cum este la Sofia ciorba de burtă. Zeama avea alt gust, bazat pe ardei iute, de aici culoarea ei roșie, dar puteai adăuga și usturoi. Burta nu era franjuri, așa cum o preferăm noi, ci tăiată în cubulețe. Această cirbă de burtă, combinată cu horoteca la care asistaseam seara, a declanșat o discuție despre politică și democrație, despre istoria Europei și a țărilor noastre, dar și despre ceea ce se întâmplă acum în lume.
Am comentat cu toții incidentul de tip „Colectiv” petrecut în Macedonia de Nord și i-am ascultat cu atenție și pe colegii veniți de la Belgrad, acolo unde au loc mari manifestații de stradă împotriva guvernului. Am aflat că lozinca noastră „Corupția ucide” a fost strigată și acolo, dar și mai mult m-a surprins mărturisirea unui sârb care mi-a spus că România a devenit un model pentru ei atât în privința dezvoltării economice cât și a luptei împotriva corupției. Mi-a arătat pe telefon o secvență în care se auzea strigat numele Laurei Codruța Kovesi la manifestația din Belgrad. Am realizat dintr-o dată cât de mare este dorința oamenilor de a avea instituții care să țină dreaptă balanța justiției și să-i pedepsească pe aceia care fac fărădelegi. I. îmi spunea că i-a dus la disperare faptul că nu sunt în niciun fel pedepsiți oamenii politici care servesc cu toatul alte interese decât acelea ale comunității.
De la discuția despre Horoteca din Sofia și manifestațiile de la Belgrad am trecut la o evaluare a istoriei noastre în Balcani. Colegii bulgari și-au adus aminte că în perioada renașterii Bulgariei în secolul al XIX-lea România le-a fost de mare ajutor, de la Armata Română care a luptat cu glorie la Grivița și Plevna la găzduirea în România a revoluționarilor bulgari, de Hristo Botev a auzit toată lumea. Ne-am adus apoi aminte și de anii 1980 când în Bulgaria lui Todor Jivkov se trăia mai bine decât în România lui Nicolae Ceaușescu, când toți românii din sud ne uitam la televiziunea bulgară pentru a vedea meciuri de fotbal din cupele europene și când orice român care ajungea prin Bulgaria făcea ochii cât cepele când vedea galantarele pline cu carne ale magazinelor alimentare.
Apoi am vorbit și despre primii ani de după 1990, când ne-a fost greu tuturor. Bulgaria a avut un președinte filosof, Jeliu Jelev, aniversat acum de Universitatea din Sofia pentru împlinire vârstei de 90 de ani. Acesta a fost un veritabil intelectual anticomunist, interzis și rămas fără slujbă din cauza ideilor sale și a unei cărți în care a criticat regimul. Noi l-am avut pe Ion Iliescu, doar un comunist care vroia să aibă față umană, cel care a semnat – o spun pentru că nu trebuie să se uite – un tratat de amiciție cu URSS în anul 1991 în care promiteam că nu vom face nicio mișcare care să deranjeze Moscova. Norocul nostru a fost că URSS s-a destrămat, altfel drumul către Uniunea Europeană și NATO, și așa unul foarte greoi, ar fi fost imposibil.
Dar am izbutit, suntem cu toții de acord. Colegii bulgari recunosc că România a devenit acum o vedetă a creșterii economice, că am depășit, dacă luăm în considerare PIB-ul raportat la paritatea puterii de cumpărare, nu doar Bulgaria, ci și Grecia, Slovacia,. Croația, Ungaria, Letonia, fiind la egalitate cu Polonia. Asta îi miră și pe ei, cum anume este posibil ca într-o țară care trece acum prin cel mai bun moment al ei din punct de vedere economic să apară oameni care cred că ar fi mai bine să revenim la izolare și autoritarism? România este acum, prin ceea ce s-a întâmplat în ultimele luni din acest interval al alegerilor prezidențiale, un exemplu care nedumirește, de parcă, așa cum îmi spune unul dintre partenerii de discuție, „ni s-ar fi urât cu binele”. Încerc să explic și spun că nemulțumirea este față de cum funcționează societatea ca sistem și de aici preferința pentru persoane care se prezintă ca și cum ar fi din afara sistemului, deși sunt, în cele din urmă, tot o creație a lui.
Văd fața întunecată a lui P. și îmi dau imediat seama că o știre de presă l-a făcut să se încrunte. Se pare că Trump și Putin au vorbit la telefon și s-a fi înțeles pe seama Ucrainei. „Ăștia doi au Ucraina la meniu” zice altcinea și ne uităm cu toții la farfuriile cu ciorbă din fața noastră. Chiar, mă întreb, or fi încercat Trump și Putin vreodată vreo ciorbă de burtă? Poate așa ar ajunge, filosofic vorbind, la o altă înțelegere a realității.
Sofia, 18 martie 2025