17.3 C
Giurgiu
joi, februarie 29, 2024

Tașkent, Muzeul de Arte Aplicate

Nu poți să înțelegi un popor și...

Catedrala Înălțării și parcul „Panfilov” din Almaty

Poate nimic nu ilustrează mai bine caracterul...

Șah la rege cu nebunul

S-a dezbătut și votat bugetul. Joi. Ce...

Găuri

Am rămas fără permis! Din nou! Poliţia, instituţie a cărei inutilitate o regăsesc la fiecare colţ de stradă, în fiecare victimă tâlhărită prin magazine, la biroul de taxe şi impozite, ori în dosarele cu şina cu autori necunoscuţi, şi-a făcut datoria! Iarăşi!
În ţara asta simt că începe să se facă dreptate! Cu mine! Cumva, mă simt mândru! Deşi îmi este potrivnică, legea, fie că este scremută dintr-un pârţ de Ordonanţă de Urgenţă, funcţionează! Sunt un pericol public!
Dimineaţa, îmi beau cafeaua, sting ultima ţigară şi, umilit de propriile reflecţii socio-educative, ies! Afară niciun taxi! Ba nu! Întrezăresc, ascunsă după nişte tomberoane, o Dacie – pardon – un Logan galben, cu inscripţiile mult dorite. Am uitat să scriu ceva! Gata! Plouă!
Zâmbesc, gândindu-mă că este o e o pedeapsă divină, că Dumnezeu şi-a rezolvat – ca și Poliția – toate treburile pe lumea asta şi acum, firesc, se ocupă de mine!
Taximetristul, un bărbat de vreo 50 de ani, mă întâmpină jovial, cu un damf de ceapă prăjită!
Caut disperat cu privirea la oglindă retrovizoare un brăduleț d’ăla odorizat! Era bună şi o coajă de portocală! Nicio șansă! Cruci! Multe Cruci! Cruci mai mai mici, cruci mai mari, cruci albe, cruci galbene, cruci din lemn, cruci din fier!
Răspund sufocat la întâmpinarea râncedă a șoferului și, trăgându-mi șapca pe ochi, transmit direcţia!
Taximetristul începe să vorbească! Despre viaţă, despre politică, despre greutăţi, despre emisiuni tv!
Dom’ne, ai auzit, aseară, la televizor, ăla care a fost omorât pentru că a refuzat lu’ ăia care voiau să-l tâlhărească??? Păi, dom’ne, io în locul lu’ ăla îmi băgam în iei de bani! Ce atâţia
bani? Lasă-mă, dom’ne, în viaţă, le ziceam io hoţilor! Ba nu! Trageți-mi-o şi în cur… da… în cur… aşa le ziceam! În cur! Numai să să mă lăsaţi în viaţă… aşa le spuneam! Tac, încercând să îmi păstrez coloana vertebrală intactă, zguduită în gropile precambriene din asfalt pe care
Loganul ăsta le încasează în plin! Rigidă maşină, mă gândesc, în timp ce, odată ajuns la destinaţie, reuşesc să scot piciorul din nămolul în dreptul căruia mâncătorul de ceapă a oprit maşina.
Înaintea mea, un şanţ, în stânga, o groapă face sex cu un crater, priviţi, pervers, de o ditamai gaura în asfalt!
Ciudat cum oraşul ăsta a început să concureze cu cimitirele de la marginea târgului! Peste tot numai gropi! Numai că în necropole morţii nu umbla, nu se preumblă cu crucea în spinare, ca oamenii ăştia palizi, vii, cenuşii!
Înainte de toate trebuie să beau o cafea. A doua!
În bar, o speluncă cu bănci pe lemn pe care Eminescu nici nu o bănuia că există atunci când a scria despre proletari, este o tristeţe totală!
Lângă mine, la masă, trei avocaţi tineri discută înflăcărat despre politică, deranjând un cuplu de tineri liceeni îndrăgostiţi, aşezaţi, intim, la celălalt capăt al odăii, şi care sug dintr-un pai o citronadă, din acelaşi pahar!
Domnule, zice unul dintre cei trei avocaţi, trebuie să recunoaştem că în România a început să se facă dreptate!
Pufnesc fără să vreau, atrăgând atenţia asupra mea! Mă înfior! Chiar aşa, a aflat toată lumea că am rămas fără permis?
Îmi cer scuze pentru stropii împrăştiaţi şi îmi continui existenţa umilă într-un anonimat total.
Cum spuneam, revine domnul avocat, a început să se facă, o pauza, mă priveşte atent, revine, dreptate! Şiţti proceselea alea, alea cu revendicarea.. hai, mă, ce dracu, cu satul… ţăranii ăia… ei bine, statul a avut dreptate! Le-a luat tot pământul. Domnule! Aşa! Abia acum să înceapă să se vaite, bulangii dracu!
Renunţ să urmaresc discuţia dintre domnii avocaţi. Ştiu povestea! Statul a luat pământul unor ţărani ca să îl ofere unor companii, construitoare de cartiere rezidenţiale. Îmi îndrept atenţia înspre cei doi îndrăgostiţi!
El, o beldie cu un hanorac verde şi gel mult pe păr. Ea, viitoare centurista, cu machiaj ostentativ şi cu unghii foarte lungi şi ascuţite! Se iubesc! Se sărută, se mângâie, se întregesc din priviri şi şi zâmbesc conspirativ pe ritmurile unei manele ce abundă dintr-un telefon de pe masă!
Aş da orice, mă gândesc, să fiu în locul lui! Exceptând femeia, telefonul şi play-listul din device!
Marin Preda parcă spunea că tinereţea rareori e o valoare, ea fiind doar o trufie! Ei, da, aş vrea să fiu şi eu trufaş! Dar nu sunt! Mă rog, nu mai sunt!
Plec, ies din bar, mă duc să îmi rezolv treburile! Un prieten plecat din ţară doreşte să doneze ceva bani unei instituţii anume acre se ocupă de copiii bolnavi de o anumită boală! Pun şi eu!
Garduri din fier ruginit, saltele pişate, pereţi murdari sprijiniţi de îngeri, de cocoloaşe de divinitate îmbrăcate în pijamalute vătuite, rupte, descusute! Crâmpeie de dumnezeire mutilate în ignoranţă totală, aşchii de zâmbete înfipte în mânuţele
stângace, întinse de după gratiile unor paturi transformate în închisori! Pentru protecţia lor, îmi explică o asistentă medicală a cărei masivitate corporală, o dată desfăşurată de la spate, îmi relevă adevărul. De fapt, pentru protecţia noastră, a celor sănătoşi!
Semnez nişte hârtii apoi, profitând de statutul de donator, rămân un pic în camera aia cu grilaje la fereastră, cu gratii la pat şi cu sârmă ghimpată în dreptul inimii!
Plâng! Ei, mutilaţi în suferinţă, zâmbesc, încearcă să mă ia în braţe, ca şi cum mi-ar consola neputinţa, asemeni unor înger care ştiu tot! Eu ce ştiu?
Seara, târziu, încerc să îmi strecor paşii printre bălţile din trotuar, sperând să reuşesc, totuşi, să îmi ascund obrajii umezi de farurile maşinilor! Sunt un ratat! Un ratat care, fără degetul arătător menit să exerseze vinovăţii altora, s-ar fi sinucis demult! Opresc un taxi, îi indic direcţia şi mă las dus înspre casă! Picurii de ploaie prelinşi pe parbrizul maşinii răsucesc forme bizare în retinele mele încă umede,
compunând, parcă, acompaniate de pârâiturile din staţia de taxi, un balet cu o coregrafie macabră, sunet funest!
Taximetristul, un bărbat de vreo 50 de ani, conduce prudent! Probabil, mă gândesc, îi este frică să nu rămână fără permis! Bravo lui!
Cum spuneam… dom’ne, mare prostie a făcut omul ăla! Tresar, recunosc mirosul de ceapă de azi dimineaţă! Adică ce? Nu e tot o gaură? De ce să mă omoare? Da! Decât să mă omoare mai bine să mi-o tragă în cur! Dă-o dracu de gaură…

Articole noi

Vezi si alte etichete:

Ultimele articole