Cine manifestă un cât de mic interes pentru evenimentele din Orientul Mijlociu, eclipsate acum de cele din Ucraina, nu departe de granița României, poate observa o oarecare escaladare a conflictului israelo-palestinian, antrenată pe fundalul unei mai vechi și nedisimulate obsesii iraniene de distrugere a Statului Israel. S-ar crede că statul evreu se află între ciocan și nicovală, dacă asta ar fi, cu adevărat, ceva nou. Ceea ce nu e cazul. Totuși, de la ultima operațiune militară israeliană în Fâșia Gaza, îndreptată împotriva organizației teroriste Djihadul islamic, au trecut deja mai bine de două luni și lucrurile nu par mai detensionate. E drept că nu din Fâșia Gaza pornesc, mai nou, atacurile anti-israeliene și că ele nu poartă egida vreunei organizații teroriste cunoscute, dar potențialul lor de inflamare până la război a situației este real și periculos.
Având în vedere că noile evenimente pornesc din zone controlate de Autoritatea palestianiană și că ele sunt urmarea unor acțiuni individuale ale unor persoane înarmate, se pune tot mai des întrebarea dacă Israelul nu se află cumva în fața unei noi Intifade, pe de o parte, și, pe de alta, dacă Autoritatea palestiniană mai e un partener de securitate al Israelului, așa cum prevăd acordurile de la Oslo, în baza cărora o cantitate imensă de arme a fost introdusă în Cisiordania, pentru înarmarea forțelor de securitate ale Autorității Palestiniene, încă din timpul lui Arafat. Nu puțini sunt cei care se întreabă, în cercurile politice israeliene, dacă acordurile de la Oslo mai au, în fapt, o cât de mică relevanță și aceasta cu atât mai mult, cu cât, printre numitele persoane înarmate care recurg la terorism se află, nu de puține ori, chiar membri ai forțelor de securitate ale Autorității palestiniene.
Dacă la toate acestea adăugăm și faptul că, peste exact o lună, electoratul israelian este chemat din nou la urne – pentru a cincea oară în mai puțin de doi ani, record care amintește de Italia anilor 90 – se poate înțelege cât de urgentă devine găsirea unei soluții, care să detensioneze starea actuală înainte ca ea să devină obiect de campanie politică și de manipulare cinică.
Dar situația Israelului nu e mai calmă nici la granițele țării, în special în nordul acesteia, unde inițiativele iraniene sunt mai bine puse în relief ca urmare a destabilizării profunde a unor state precum Siria și Irak. Pe fondul nefericitei inițiative americane, din perioada președintelui Obama, de așa-numită democratizare a lumii arabe, puterea statală s-a diminuat până aproape la dispariție în aceste zone, cărora li se adaugă Libia și, într-o măsură mai mult simbolică, Libanul. Vidul lăsat în urma prăbușirii autorității statale în aceste țări a fost cu succes umplut de forțele iraniene care, direct sau prin intermediari fideli (organizații ca Hizballa, Hamas, Djihadul islamic, ori statul sirian, atât cât mai există) acționează pentru pregătirea terenului unui atac major împotriva Israelului. Când s-ar putea acesta produce? Oricând. Orice mică scânteie poate arunca în aer o regiune al cărei potențial inflamabil a fost, nu de puține ori, comparat cu cea a unui butoi de pulbere. Iar dacă memoria de dată recentă a Orientului Apropiat nu a șters dintre rândurile ei avertismentul lansat cândva de fostul președinte israelian, Șimon Peres, că un al doilea Holocaust al poporului evreu nu va mai fi posibil prin simplul fapt că în spatele acestuia se află acum un stat cu capacități militare vaste, se poate deduce, fără prea multe eforturi de analiză, că actuala amenințare a președintelui Rusiei, Vladimir Putin, cu folosirea armei nucleare în războiul din Ucraina, are doar meritul de a fi afirmată fără putință de tăgadă, dar că nu este prima făcută în intervalul de timp scurs de la încheierea celui de-al doilea război mondial până acum.
Ce poate deriva de aici pentru viitorul omenirii, din punctul de vedere al omului de rând? Probabil că nimic altceva decât că la grija acută pentru plata facturii la gaz și electricitate, sau a creșterii neabătute a prețurilor, care presează zi de zi și lună de lună asupra sa, se mai adaugă acum una nouă și mai mult abstractă, care nu-l va sustrage probabil de la problemele sale existențiale imediate și nici nu-i va răpi bucuria de a fi și a trăi, dacă a avut-o până acum.