Dar vizita în Kenya nu a însemnat pentru Jung doar o fascinație a peisajului care îl duce spre recuperarea unor structuri arhaice de tip arhetipal ale conștiinței, ci și o a doua experiență, la fel de profundă, care, de aceasră dată, îl pune în relație atât cu sinele cât și cu cosmosul. Jung ne povestește despre acest eveniment de conștiință în amintirile sale, „Amintiri. Vise. Reflecții. Consemnate și editate de Aniela Jaffé”, apărute în anul 2017 la Editura Humanitas, traduse prin străduința Danielei Ștefănescu.
Într-o zi norocasă Jung a vizitat la bordul unui autoturism marca Ford o rezervație de vânătoare, Athi Plains. De pe o colină a privit spectacolul inegalabil al turmelor de animale sălbatice care se zăreau la orizont, apoi s-a îndepărtat de grup până nu a mai avut pe nimeni în orizontul său vizual și a avut sentimentul singurătății. Experiența l-a marcat atât ca percepție a peisajului arătat de lumea externă cât și ca stare interiorară la care avea accesul instrospectiv. Cât privește peisajul natural, Jung mărturisește că a avut impresia că ceea ce vedea „era calmul eternului început, era lumea așa cum a fost ea dintotdeauna, în starea de neființă; căci până de curând nu fusese nimeni prezent care să știe că era această lume. (…) Așa că am fost primul om care a înțeles că aceasta era lumea și că el a creat-o cu adevărat abia în acea clipă prin știința sa.” (p. 296)
Jung a înțeles în acel moment „importanța cosmică a conștiinței”, cumva în modul principiului din alchimie potrivit căruia Quod natura relinquit imperfectum ars perfecit (ceea ce natura lasă nedesăvârșit desăvârșește arta). El, omul Jung era acela care desăvârșea lumea prin aceea că o instituia ca realitate obiectivă, independentă de o conștiință, dar reflectată într-o conștiință. Omul primitiv și cel religios au atribuit acest act Creatorului și au descris viața și existența ca o mașină deterministă, ca un ceasornic, nefiind loc de altceva, de nicio inițiativă personală, ci doar de supușenie față de reguli, destin, ori tradiție. Jung descoperă în acea zi în care privea savana și viața sălbatică faptul că omul este acela care desăvârșește creația și devine al doilea creator al ei prin aceea că îi dă lumii ființa obiectivă. Omul reflectă lumea externă în conștiința sa și o aduce în orizontul existenței. Altfel, nevăzută și neauzită, lumea ar fi rămas în neființă: „Abia conștiința omului a creat existența obiectivă și sensul, și astfel omul și-a găsit locul indispensabil în marele proces al ființei.” (p. 297)
Însemnările lui Jung sunt expresia unei viziuni filosofice complexe asupra obiectivității și subiectivității și asupra relației dintre ele. Aflat în singurătatea savanei, înconjurat doar de natura sălbatică, Jung redescoperă lumea externă printr-un act de conștientizare a exteriorității ei. Prin conștiința noastră subiectivă, lumea externă, independentă de mintea noastră, este instituită ca atare. De aceea, Jung ar spune că lumea externă există doar în virtutea conștientizării ei de către o minte, altfel ar fi doar tăcere absolută.
Sunt ușor de decupat în această atitudine față de lume două accente filosofice preluate de Jung din tradiția filosofică. Mai întâi, avem toată acea discuție despre Eu, Conștiință și Lume pe care Fichte și Schelling au dezvoltat-o pornind de la Kant și au pregătit astfel idealismul obiectiv al lui Hegel. Dar Jung psihologizează intens, nu trece subiectivitatea într-un Spirit Absolut, ci îi dă statutul unei conștiințe care își reprezintă lumea și prin aceasta dă lumii un sens. Jung ajunge astfel la un solipsism al unei conștiințe universale, în sensul că lumea este doar în măsura în care este reprezentată într-o conștiință.
Lumea capătă un sens numai prin relația ei cu conștiința umană, attfel nu ar fi nimic. Vechea întrebare a lui Leibniz, „de ce există ceva mai degrabă decât nimic?”, devine un garant al existenței lumii împreună cu o conștiință întrebătoare. Lumea ca totalitate, în sensul de cosmos, adică de ordine a lucrurilor, capătă sens tocmai pentru că o conștiință și-o reprezintă și o interoghează, o pune în sistuația de a se dezvălui și de a ieși din starea de ascundere. În cele din urmă, privirea aruncată asupra lumii este deja o primă dezvăluire, pare să ne propună Jung. Nu doar despre lume, ci și despre conștiința care și-o reprezintă. Îndoiala ontologică este eliminată chiar prin actul luării la cunoștință, dar rămâne îndoiala epistemică, dacă această lume dată în conștiința noastră poate fi cunoscută. În sens maximal, avem aici o problemă de adevăr. Jung pare să știe că încă Nietzsche ne avertizase că „tot adevărul devine un război între ce se ascunde și ce se revelează”. În această privință, întâlnirea lui Jung cu Africa este deopotrivă dezvăluire și revelare.
Să-l urmăm…