Am ajuns la Khujand, supranumit „locul însorit”, cel mai mare oraș din nordul Tadjikistanului, de două ori, de fiecare dată venind din Uzbekistan, dar din direcții opuse, astfel încât am putut să-mi fac o părere aproape completă cu privire la împrejurimi. Am venit dinspre nord, de la Tașkent, și am venit dinspre sud, de la Istaravșan, după ce am traversat munții. Orașul, întemeiat în urmă cu circa 2 500 de ani pe vremea Imperiului Persan, unul dintre principalele locuri de popas de pe Drumul Mătăsii, se află într-o zonă foarte fertilă pe râul Syr Darya, la intrarea pe Valea Fergana, zonă despre care am povestit în alt articol. A fost capturat de Alexandru cel Mare în campania sa militară din anul 329 î. Chr. și a fost rebotezat Alexandria Eschate, alții îl numesc „Alexandria Ultima”, adică cel mai îndepărtat punct din nordul Asiei Centrale în care acesta a ajuns.
Ca și Istaravșan, Khujand candidează la titlulrile de urmaș al lui Cyropolis și acela de loc al nunții lui Alexandru cel Mare cu Roxana, eveniment despre care am vorbit deja într-un articol anterior. A supraviețuit morții lui Alexandru și a devenit parte din Regatul elenistic al Bactriei, apoi a fost dominat de chinezii dinastiei Han, pentru a fi înglobat după aceea de toate imperiile istorice care s-au perindat, de Califatul Omeiad, de Imperiul Mongol și de Imperiul Țarist, iar în timpul Uniunii Sovietice, din 1936 și până în 1991, a fost denumit Leninabad.
Peisajul înverzit din jurul orașului și din oraș contrastează cu ariditatea stâncoasă pe care am privit-o ore în șir atunci când am traversat munții. Râul Syr Darya curge leneș prin mijlocul orașului și culoarea lui mâloasă este semn de bunăstare. Am ajuns în Khujand seara și am ales să stăm chiar pe malul răului, la cel mai bun hotel, „Parlament” îi zice, o construcție recentă cu plachetă prezidențială. Camerele sunt apartamente imense în care te pierzi. Ieșim să luăm cina la un restaurant din oraș, o bună ocazie de a vedea forfota serii într-o zi călduroasă de august. Aleg ceva tradițional, un șașlik care se dovedește foarte delicios.
A doua zi a fost dedicată în întregime, din zori și până după apus, vizitării orașului Khujand. M-am trezit devreme, dornic să nu-mi dorm timpul petrecut aici și după micul dejun am făcut o plimbare pe malul răului. A urmat vizita la Muzeul de Istorie, amplasat într-o veche fortăreață reconstruită, la marginea orașului actual. Este unul dintre cele mai mari muzeee ale țării și este dedicat acestei regiuni de nord. Artefactele expuse îți permit să-ți faci o imagine asupra tradițiilor meșteșugărești și atei ornamentale. Un mozaic din marmură reprezintă scene din viața lui Alexandru cel Mare, iar muzeograful ne vorbește cu entuziasm despre acesta. Cu aceeași bucurie ne vorbește și despre Timur Malik, un lider local care a opus rezitență invaziei mongole vreme de vreo doi ani, din 1219 și până în anul următor și care este eroul unui roman scris în limba urdu de Nasim Hijazi. Și clădirea fortăreței ca atare prezintă interes, ea ar fi fost restaurată potrivt planului și formei pe care o avea în secolul al VII-lea.
Am revenit în oraș pentru a vizita bazarul acoperit Panjshanbe, ar fi cel mai mare din Asia Centrală. Într-adevăr, este impresionant ca mărime și prin abundența de produse, practic, găsești tot ce se poate comercializa în zonă, carne, cereale, fructe, legume, diverse produse manufacturiere. Stilul arhitectural în care a fost construit este unul eclectic, la exterior un hibrid între clasicism și megalomanismul stalinist, la interior un amestec de ideolologie sovietică și parfum oriental. Este interesant că numele bazarului, adică „Panjshanbe”, înseamnă joi, pe când „Dushanbe”, numele capitalei, înseamnă luni. Bazarul are un pavilion central și altele laterale, asemenea unei catedrale a comerțului în care banii cash sunt zeii tuturor. Merită văzut, măcar pentru atmosferă.
Vizavi de bazar, în partea opusă a pieței, se află moscheea și mausoleul lui Muslihiddin. Moscheea originală, care data din secolul al XII-lea, a fost distrusă în timpul invaziei mongole, apoi a fost refăcută vreo două secole mai târziu, dar ceea ce se vizitează acum este noua structură ridicată în secolul al XVI-lea. Mausoleul marchează locul mormântului lui Muslihiddin Khudjandi, o personalitate a secolului al XII-lea, deopotrivă șeic al Khujandului, poet, filosof și teolog de orientare sufită. Mausoleul a fost reconstruit în secolul al XIV-lea după ce mongolii l-au distrus în catastrofala lor invazie, apoi, asemenea moscheii, a căpătat forma finală, ceea ce vedem astăzi, în secolul al XVI-lea. În secolul al XIX-lea a fost adăugat un minaret cu o înălțime de 20 de metri. Iubitorii de artă ornamentală au ce să vadă, decorațiunile sarcofagului din lemn cu motive geometrice și vegetale fiind o dovadă a măiestriei meșteșugărești și artistice. De asemenea, interiorul moscheii este o realizare artistică și arhitecturală demnă de a fi luată în seamă.
Încheiem ziua cu o plimbare conversațională prin parcul central, acolo unde se află statuia poetului Rudaki, trăitor în a doua jumătate a secolului al VIII-lea și în prima jumătate a secolului următor, considerat primul poet important care a scris în persana nouă, și a scris mult, nu mai puțin de 180 000 de versuri. A fost poet de curte, apreciat de liderii dinastiei șamanide, iar Tadjikistanul îl consideră părintele literaturii tadjice. Această apreciere a tadjicilor pentru poeți și poezia lor îi apropie și mai mult de cultura persană și ne permite să înțelegem și diferențele culturale din Asia Cenrală. Discut cu Adib despre personalitatea lui Rudaki și acesta subliniază marea lui deschidere către culturile vecine, în oprizont geografic, spre India, între altele, dar și spre tradiție și istorie, spre cultura persană antică, spre zoroastrism și stilul poetic pre-islamic. Adib ne recită mai multe versuri, între care și un poem din care rețin o metaforă a misterului:
Este o enigmă să-i descrii grația și voința,
El este Avesta ca înțelepciune, este Zand în esența sa.