Dușanbe, așa cum îi spune și numele, a fost inițial un bazar care funcționa în fiecare zi de luni, atunci când neguistorii și cumpărătorii își dădeau întălnire. Aflat în Valea Hisar și înconjurat de munți, Dușnnbe părea un loc prea îndepărtat pentru a putea concura cu Samarkand sau Buhara, celebre pe Drumul Mătăsii. A fost încorporat Imperiului Țarist asemenea altor teritorii din Asia Centrală capturate de acesta, apoi, după victoria bolșevicilor în Imperiu, a fost ocupat de aceștia în anul 1922, iar din anul 1924, la inițiativa lui Stalin, cel care reconfigura popoarele din acel spațiu după propria sa voință, a fost declarat pe neașteptate capitala unei țări noi, Republica Sovietică Socialistă Autonomă Tadjcă. Din acel moment populația a început să crească și a demarat prima etapă de urbanizare în stil stalinist.
Stalin transformase inițial fostul Turkestan din Imperiu într-o republică sovietică, apoi a făcut o altă republică pe teritoriul fostului Emirat de Buhara și a configurat și entitatea mai cuprinzătoare, Republica Sovietică Socialistă Uzbecă.. Asta a fost până în anul 1929 când a apărut Republica Sovietică Socialistă Tadjică, separată de Republica Sovietică Socialistă Uzbekcă. În capul lui Stalin toate aceste divizări și dislocări erau menite să împiedice orice încercare de coagulare a unor mișcări identitare ale populațiilor din Asia Centrală. Dușanbe a primit uîn anul 1929 un nou nume, chiar cel al conducîătorul suprem, „Stalinabad”, adică „orașul Stalin”, pe care l-a purtat până ăn anul 1961, atunci când Hrușciov a decis rebotezarea cu numele cel vechi.
După Al Doilea Război Mondial și moartea lui Stalin orașul a intrat într-o perioadă nouă de urbanizare în stul sovietic, fără a excela în privința amenajărilor urbane. Practic, vechiul târg sătesc se lărgea într-un oraș care trebuia să ofere locuințe unei populații în creștere continuă, cu mulți locuitori din sate stabiliți în capitală în căutarea unei vieți mai bune. Acesta este și motivul pentru care populația orașului este în mod covârșitor de origine tadjică, cu foarte puțin ruși care au venit și cu și mai puțini care au rănmas după căderea comunismului, ruptura de URSS, declararea independenței și apațiția Tadjukistanul. A urmat un Război Civil din 1992 până în 1997 activat de două teritorii, unul din zona muntoasă a Pamirului, apoi, după reglementarea politică a conflictului, Dușanbe a intrat în etapa dezvoltării grandioase, cu o arhitectură menită să sublinieze puterea instituțională a centrului decizional.
Diferența dintre orașul sovietic și orașul actual este izbitoare, aproape că nu am mai recunoscut nimic dacă compar impresiile de dinainte de 1989 și cele de acum. La vizita din timpul comunismului am văzut un oraș sărac, tipic comunist, cenușiu, cu oameni care păreau automate aflate în trecere. Acum m-a surprins grandilocvența arhitecturală din miezul urban, acolo und4 se află clădirile simbol. Am fîăcut un tur pietonal al zonei centrale, începând cu monumentul statuar dedicat lui Ismoil Somoni, numit de ei „părintele națiunii”. În acest loc a fost statuia lui Lenin, demolată de revoluționarii de la începutul anilor 1990. Niciunul dintre tadjicii cu care am vorbit nu a uitat să sublinieze această descendență istorică și să vorbească despre teritoriile poporului tadjic, adică al populației persofone, mult mai extinse decât cele actuale. Averm astfel de nostalgii și în partea noastră de Europă, le înțelegem. Impozanta statuie are pe cap o coroană simbolică.
Am continuat cu o alee a fântânilor artesiene, monumentală ca dimensiunii și aspirații spațiale, flancată pe o latură de clădirea imponzantă a Bibliotecii Naționale, simbol al respectului pe care tadjicii îl acordă culturii și cărții. Continuăm drumul și ajungem pe o esplanadă de unde avem o perspectivă asupra Palatului Prezidențial. La capătul aleii se află faimosul catarg care susține drapelul național, al doilea ca înălțime din lume cu cei 165 de metri. Într-adevăr, este impresionant să-l vezi fluturând și te gândești la ceea ce acesta arată prin aceste dimensiuni celui care îl vede.
Tot la margine de parc se află și statuia poetului Rudaki, semn că tradiția culturală este respectată, poeții find considerați personalități culturale care dau identitate spiritualității unui popor. Aici avem o discuție mai lungă cu Adib și el ne recită mai multe versuri pentru a ilustra astfel atât sonoritatea cât și tematica poeziei lui Rudaki. Extindem câmpul discuției, iar Adib îl menționează și pe filosoful Avicenna, celebru și pentru contribuțiile sale îm domeniul medicinei. Într-adevăr, recunoasc, vreme de câteva sute de ani, începând de pe la anul 1000, medicina cea mai avansată era practicată și teoretizată de acești gânditori aristotelicieni, Avicenna fiind unul dintre ei. De la capătul parcului pornește Rudaki Prospekt.
Vizităm Muzeul Național de Antichități, deschis în anul 2001, cu artefacte interesante din spațiul tadjik preislamic, de proveniență greacă, bactriană, zoroastristă, budistă și hindusă, apoi din perioada islamică. Piesa de rezistență este o statuie a lui Buddha culcat în Nirvana, veche de 1400 ani, lungă de 14 metri, realizată de civilizația Kushan, prezentă și în Afganistanul actual, acolo unde se află și Buddha Baniyan. Mai au și un Muzeu Național, găzduit de o clădire nouă, cu o expioziție în care găsim istorie, faună și artă.
La finalul turului de oraș vizităm bazarul care are o fațadă de clădire administrativă impozantă. Este și un mall cu prețuri mari și cumpărtori puțini. Desigur, amatorii de cumărături găsesc și magazine în care să-și satisfacă diversele curiozități și să-și lase banii dacă le place. Cui nu vrea cumpărături îi recomand un retaurant, nu va fi dezamăgit, bucătăria locală merită încercată.