Așa cum am spus, o zi pietonală în Tarsus este suficientă pentru a vizita principalele obiective din oraș. Pentru împrejurimile imediate îți mai trebuie o jumătate de zi, caz în care îți poți planifica servirea mesei de prânz la unul dintre restaurantele din zona verde a orașului, fie în apropeirea cascadei Tarsus, fie la un picnic în Pădurea Karabucak. Voi reveni la final și cu un posibil meniu cu specific local, căci până acum, în episoadele precedente, am vorbit doar despre băutura numită „șalgam”,
Pentru încălzire, dacă începi acest scurt tur dimineața, prima vizită o poți face, pentru a satisface orgoliul gazdelor, la marginea orașului, acolo unde este expus un vas puitor de mine, „Nusret”, folosit de armata otomană în Primul Război Mondial în bătăliile care s-au dat în zona strâmtorii Dardanele, actuala Çanakkale, dar și pe uscat, la Gallipoli, actualul Gelibolu. Otomanii au respins atacul naval și terestru al forțelor franceze și britanice, obligându-i pe aceștia să se retragă, iar acum vorbesc cu mândrie despre această victorie care inițial părea imposibilă. Dar să nu mai continuăm cu istorie militară, amatorii o pot face pe cont propriu.
Obiectivul mai special din împrejurimi este însă „Peștera celor șapte adormiți”, aflată la 14 km de oraș. Se știe că povești asemănătoare pot fi întâlnite în diferite culturi care sunt independente una de alta, așa că nu putem vorbi despre influențe culturale, ci despre altceva, așa cum ar fi arhetipuri culturale sau modele comune minții omești. Una dintre aceste narațiuni comune mai multor culturi este aceea despre Cei Șapte Adormiți și nu am fost surprins să o regăsesc și în Tarsus. Am aflat apoi că pe teritoriul Turciei mai sunt încă alte trei peșteri care își dispută calitatea de loc originar al legendei, vestitul Efes, de el știu toți aceia care ajung pentru plajă la Marea Egee în actualul Kusadasi, în apropiere de Izmir, apoi Lice, o localitate în zona cu populație majoritar kurdă, în apropiere de Diyarbakir, în fine, Afșin, în districtul Kahramanmaraş, cam prin aceeași zonă de centru-sud-est, ca și Tarsus și Lice. Desigur, în afara Turciei sunt alte cel puțin vreo zece locuri care pretind că au fost locuite de Cei 7 Adormiți.
Se pare că cea mai veche mențiune a Celor 7 Adormiți o regăsim în faimoasa epopee indiană Mahabharata în care în care ni se furnizează povestea a șapte persoane, însoțite de un câine, care decid să întoacă spatele vieții lumești și să trăiască în recluziune. Povestea reapare în Creștinism în legătură cu edictul dat împotriva creștinilor de împăratul roman Decius pe la anul 250, prima decizie de acest fel cu valabilitate în întreg Imperiul Roman. Majoritatea creștinmilor au refuzat să se convertească la tradiționalul politeism, iar mulți au ales sacrificiul și au murit ca martiri. Șapte tineri creștini au împărțit săracilor bunurile pe care le aveau și s-au retras într-o peșteră pentru a se ruga. Drept represiune, Împăratul a decis blocarea peșterii și izolarea lor în interior, fără posibilitatea de a mai comunica cu exteriorul. Tinerii ar fi rămas în peșteră între 184 și 300 de ani, cifra duratei este diferită în funcție de versiunea legendei, timp în care Creștinismul a devenit religia oficială în Imperiul Roman. Se zice că noul proprietar al peșterii i-a găsit vii atunci când a deblocat intrarea, ca și cum ar fi dormit doar o noapte. Unul dintre tineri a plecat în oraș pentru a lua mâncare și a rămas surprins atunci când a văzut că toată lumea vorbea fără frică despre Iisus. Pe de altă parte, locuitorii au rămas surprinși atunci când tânărul a vrut să plătească cu monede din vremea lui Decius. Zvonul s-a răspândit și însuși episcopul a venit la peșteră să-i vadă pe cei șapte tineri și miracolul care s-a petrecut. După ce s-au rugat la Dumnezeu cei șapte au trecut la cele veșnice, au devenit spirit. Legenda reapare în Coran cu mențiunea că tinerii au dormit în peșteră nu mai puțin de 309 ani și cu sublinierea că miracolul depășește puterea omenească de înțelegere.
Așa cum am spus, cam o duzină de peșteri concură la titlul de locație autentică a acestui miracol. Una dintre ele este cea de lângă Tarsus, din Muntele Ziyaret, iar pentru a intra în ea se coboară vreo 20 de trepte. Firește, toate aceste peșteri sunt considerate locuri sacre și sunt destinații pentru pelerini.
După o asemenea vizită simți nevoia să te oprești și să reflectezi, să discuți din diverse perspective, de la aceea a unui credincios la aceea a unui om de știință care încearcă să înțeleagă fenomenul și să-l explice. Sunt câteva asemenea locuri primitoare lângă Tarsus, poate că cel mai potrivit este în zona micii cascade de lângă oraș, unde ai bonus și un peisaj pitoresc.
Ca de obicei, când este vorba despre mâncare întotdeauna caut ceva cu specific local, pentru a explora și dimensiunea gastronomică a unei civilizații. În această zonă a Turciei putem vorbi despre o bucătărie locală care conține variațiuni ale unor preparate mai larg răspândite, așa cum ar fi puiul la grătar sau humus-ul, ori, ca băutură, ayran-ul. Am vorbit deja despre șalgam, o băutură reconfortantă pentru organism, în primul rând pentru stomac, într-o asemenea zonă supercălduroasă.
Pentru acest prânz propun două feluri specifice și un desert cu arome locale. Am avea de ales ca fel principal între „tantumi” și „lahmacun”. Tantumi conține carne tocată, de regulă de vită sau de miel, condimentată, preparată prin prăjire la tigaie în puțină grăsime și pusă într-o lipie subțire împreună cu niscaiva legume tocate, așa cum ar fi ceapa, roșiile sau ardeiul. Lahmacunul este o lipie de mărimea unei farfurii în care mai întâi se pune un amestec picant din carne tocată, ceapă și roșii, apoi se coace. Se presupune că acest preparat datează din vremea civilizațiilor antice, de la asirieni, și s-a răspândit apoi în diverse versiuni în Orientul Apropiat. Unii îi spun „pizza turcească”, dar mi se pare o analogie greșită. Pentru desert, după ce am băut, după preferințe, un pahar de ayran sau unul de șalgam, putem încerca „cezerye”, un preparat din morcovi caramelizați la care se adaugă alune sau fistic, considerat un afrodisiac natural. Să auzim de bine!