Expresia „mal d’Afrique”, pe românește „bolnav de Africa”, a fost pusă în circulație în cultura franceză pentru a exprima nostalgia și dorința de reîntoarcere în Africa, experiența inițială fiind atât de puternică, profundă și încărcată emoțional încât duce nu doar la rememorări ci și la o preocupare efectivă pentru a încerca o altă călătorie într-un spațiu în care natura și peisajul, oamenii și cultura, sunt atât de diferite de modelul european. De asemenea, expresia acoperă și atașamentul puternic pe care l-au simțit diverse persoane care au vizitat Africa și care au decis să se stabilească acolo, poate cazul cel mai cunoscut fiind cel al lui Karen Blixen, cunoscută la noi prin cartea autobiografică „Din inima Africii”. De ce nu, cred că putem vorbi despre același simptom și în cazul în care o persoană, deși nu a fost în Africa, devine obsedată cultural de acest continent, îl caută în cărți, imagini, obiceiuri sau muzică.
Expresia a căpătat putere de circulație și a fost folosită drept titlu de film documentar, expoziție de fotografie, volum tipărit (poate cea mai cunoscută este cartea lui Guillaume Bonn), piesă muzicală (italianul Franco Battiato a fost poate primul care a cântat „Mal de Africa”). În ceea ce mă privește, am simțit această atracție pentru spațiul african încă din adolescență, poate că lectura jurnalului lui Hemingway în timpul unui safari în Kenya și Tanzania a fost momentul declanșator al proiectelor mele de călătorie, amânate însă mulți ani în șir atâta timp cât interdicțiile regimului comunist erau cele pe care le știm. Nu am încetat însă documentarea, iar prezența în România a unor studenți din Africa prin anii 1980, atunci când a fost și studenția mea, a fost o bună ocazie pentru a-i cunoaște pe tinerii care veneau de acolo și a-mi imagina cum este acolo.
Acum, după ce am străbătut Africa în lung și în lat, după ce am trăit din plin sindromul „mal d’Afrique”, aș putea pune un diagnostic și indica o terapie. În cazul meu este vorba despre nevoia vitală de a călători pentru a explora, despre o formă de nomadism înțeles ca o preocupare pentru contactul direct cu natura, dar și cu culturi și civilizații, aceasta pentru că, oricât de multe cărți aș citi, nu pot găsi în ele acea autenticitate perceptuală pe care o oferă exclusiv lipsa intermedierii. Altfel spus, planeta în întregul ei este pentru mine un teren de joacă chiar în sensul considerării călătoriilor mele mele drept un mod de a explora ludic, liber în gândire, lumea ca fenomen. Nu aș spune că am preferințe, întotdeauna au prioritate descoperirile, adică noutățile, însă legăturile cu Africa au fost întodeauna cele mai tulburătoare prin rezonanțele primare ale fiecărei întâlniri. Dacă vreți, întălnirea cu Africa este senzorială într-un sens erotic al instinctelor primare.
O prietenă, atunci când îi mărturiseam proiectul pe care l-am pus în aplicare în această vară, mi-a semnalat apariția în limba română, la Editura Humanitas, în traducerea Danielei Ștefănescu, a cărții lui Carl G. Jung, „Amintiri, vise, reflecții”, consemnate și editate de Aniela Jaffé. În capitolul al nouălea, „Călătorii”, găsesc o însemnare care dezvăluie motivația unei călătorii pe tărâm african. Iată ce mărturisește Jung în legătură cu prima sa călătorie în Africa, în Tunisia:
„Eram deci în sfârșit acolo unde îmi dorisem adesea să fiu, și anume într-o țară neeuropeană, unde nu se vorbea nicio limbă europeană și nu domneau niciun fel de concepții creștine, unde trăia o altă rasă și unde o altă tradiție istorică și o viziune diferită despre lume marcau fața mulțimii. Îmi dorisem adesea să-l văd, într-o bună zi, pe european din exterior – imaginea sa reflectată într-un mediu străin în orice privință.” (p. 278, ediția în limba română)
Prima frază ne este clară, Jung invocă experiența cunoașterii celuilalt, de această dată unul foarte diferit de noi. Dar în a doua propoziție Jung adaugă și posibilitatea vederii europeanului din exterior, adică din perspectiva celuilalt. Mă tem că în această privință experiența nu poate fi una edificatoare, un european nu poate deveni celălalt decât în sensul unei alterități, cel mult poate avea acces la imaginea celuilalt despre noi. Poate că Jung nici nu și-a dorit mai mult, căci el și-a găsit o identitate africană sub speciae aeternitas, adică tot atât de mult cât orice ființă umană definită prin arhetipuri arhaice abisale comune constitutive unui inconștient colectiv. În acest sens, departe de a ne pune în condiție de diferență, întâlnirea abisală cu Africa dezvăluie similitudini în culturile noastre atât de diferite în aparență.
Dar pentru început prefer să iau în considerare prima sentință, aceea că o vizită în Africa ne dă la un prim contact o senzație acută a diferenței, chiar în modalitatea unei alterități complet incomprehensibile. Și acest lucru se întâmplă cu cât cobori mai la sud de spațiul magrebian, acolo unde a fost Jung în prima sa vizită, în așa-numita „Africă neagră”, bunăoară în Kenya, acolo unde Jung a ajuns cu ocazia unei vizite ulterioare.
Poate unul dintre cele mai șocante aspecte ale acestei diferențe pe care o descoperi în Africa este modul diferit în care oamenii se raportează la natură, în cele din urmă, o experiență echivalentă cu trecerea de la antropocentrismul european la un biocentrism radical, cumva o reîntoarcere la o viziune animistă în care oamenii sunt parte a naturii și a forțelor ei, iar binele este împărtășit în comun cu natura sălbatică.
Ei bine, în această vară am ales să trăiesc o asemenea experiență. Am dedicat luna august Africii, timp în care am făcut o dublă expediție, așezând la mijloc un sejur destinat odihnei și recuperării forțelor pe insula Zanzibar. Prima buclă a pornit din sudul Africii de Sud și m-a dus spre nord până în Zimbabwe și Zambia, apoi în parcurile naturale din Botswana. A doua peregrinare a fost ca un fel de cădere într-un safari prelungit din nordul Kenyei până la capătul oceanic al Tanzaniei. Au fost experiențe fabuloase despre care voi povesti în episoadele viitoare.